Nu avem. În întreaga istorie a democraţiei, nu există un exemplu fericit, care să demonstreze faptul că un vot contează. Sigur, avem numeroase, chiar prea multe exemple de decizii ale unor oameni care au luat o decizie şi s-au încăpăţânat cu ea până la capăt. Ele se numesc exemple tocmai pentru că decizia lor a schimbat ceva. Poate în sensul dorit, ca în cazul lui Martin Luther King şi afro-americanii sau Mahatma Gandhi şi independenţa Indiei, sau poate doar în sensul de fezandare, ca în cazul lui Dalai Lama şi independenţa Tibetului sau Papa Ioan Paul al II-lea şi o lume mai bună. Dar nu există nicio poveste despre un vot care a schimbat lumea, care a transformat răul în mai puţin rău şi depresia în speranţă.
De exemple fericite avem nevoie acum. De exemplele fericite ale milioanelor de oameni care au ieşit la vot în Duminica Orbului, pe 20 mai 1990, şi au sperat la mai mult. Cei care au sperat la mai mult şi nu au primit mai nimic decât un nou compromis, cu un nou om de paie. De exemplele fericite ale celor care intră cu toată viteza în zid, sperând că entuziasmul lor va molipsi şi motiva , precum în cazul milioanelor de oameni care l-au votat pe Obama anul trecut. De exemplele fericite ale celor care au scris pe zidurile Parisului că este interzis să interzici şi că este realist să ceri imposibilulul, în 1968. De exemplele celor care au schimbat lumea nu prin ce au adus sau au făcut, ci prin ce au lăsat în urmă, ca simple amintiri care fac nostalgicii să zâmbească.
Avem nevoie de cei care reuşesc să se privească ei înşişi ca excepţiile cinice, pregătite să aprobe prin tăcere opinia majoritară, a celor plini de energie, de voinţă şi de sete de a nu mai judeca în termeni pragmatici. Un mare politician român spunea că idealismul nu are nimic de a face cu câştigurile imediate, iar tinerii trebuie să se hrănească mai degrabă din idei decât din bucate alese sau funcţii bine remunerate. Ce generaţii impresionante au fost cele care au răsturnat convenţiile prin simpla convingere. Ce voinţă trebuie să fi avut cei care s-au gândit la ei ca promotori ai unei idei, nu purtători vremelnici de piele, oase şi interese. Ce proşti am devenit noi, cei care aşteptăm emulaţia din altă parte decât de la cei a căror probitate morală o cunoaştem deja, pentru că o controlăm demult. De la noi.
Proaspăt ajuns în Bucureşti, la Fântânile de la Universitate, am aflat despre povestea unui tânăr mort la Revoluţie. Beat de idei sau de alcool, nu prea contează, s-a aruncat din rândurile celor care tăceau, înconjuraţi de soldaţi. S-a aruncat şi a ţipat că nimeni nu are dreptul să-i decidă viaţa. S-a aruncat şi a murit, primul dintr-un şir destul de lung de alţi tineri, mai mult sau mai puţin zgomotoşi, dar mult mai decişi să se auto-reprezinte decât generaţia noastră. Avem nevoie de exemplul fericit care să ne înveţe că indivizii contează mai mult decât ca fracţie din întreg. Pentru că întregul este conservator şi mediocru, pe când fractalul este liber. Liber şi nu întotdeauna contrabalansat de un corespondent negativ.
Fii schimbarea pe care o vrei în lume. Mi-am dat ochii peste cap de destule ori când am auzit citatul ăsta. Cred că ajunge acum. Cred că acum am început să-l înţeleg. Cred că nu mai există diferenţe între cinicii care tac şi fricoşii care tac. Singura diferenţă mai există între cei care tac şi cei care doar aşteaptă un exemplu fericit pentru a putea vorbi. Prima oară, ultima oară, important este să nu tacă.
