E deja târziu?

Uf, ce mă enervează că sună a întrebare retorică. Parcă trăiesc pentru târziu. Când ajung acasă e prea târziu ca să mai mănânc ceva, când mă culc e prea târziu ca să mai citesc puţin, când mă trezesc e prea târziu ca să văd exact pe unde calc. De câteva zile simt constant că sunt în contratimp. Şi te apasă senzaţia asta, ca o vezică prea plină fix în cea mai interesantă parte a filmului, sau exact în momentul în care meciul la care te uiţi e prea interesant ca să te ridici. După o vreme simţi că te relaxezi. Nu ştiu de ce, e o treabă fizică, ca şi cum, cumva, ţi-ai eliberat încărcătura şi brusc ţi se pare că nu e o problemă atât de mare că eşti în contratimp. Ca şi cum ai tras un mare fum şi te relaxezi la gândul că oricum o să te calmezi în scurt timp.

E fum pe undeva pe stradă. Nu-l văd, nu-l simt, nu-l miros, dar e acolo. Exact ca atunci când te uiţi la o carte şi ştii că, acolo pe undeva, sigur ai găsi o frază numai bună de ironizat cu prietenii la bere. O frază plină de emfază sau de clişeu, în care autorul a investit timp, sudoare, efort şi care probabil că a însemnat ceva pentru el. Nu ştiu ce, un feeling greu de descris, ca lenea aia teribilă care te loveşte câteodată sâmbătă seara după ce ai lucrat 12 ore în fiecare zi a săptămânii până atunci, ştii că ar trebui să te recreezi, dar nu ai chef de altceva decât să leneveşti împăcat cu tine însuţi într-un scaun confortabil, gândindu-te la prostiile pentru care nu ai timp altcândva. E fum pe stradă pentru că pe acolo trec oameni.

Mi-e jenă de faptul că tot timpul am câte ceva pe cap. Mă face să mă simt indispensabil oamenilor de pe lângă mine. Greu sentiment, mai ales pentru cineva care se vede ca o trufă de sezon mai degrabă decât ca o pâine feliată, pe care trebuie să-ţi aminteşti în fiecare seară să o cumperi de la magazin. Nu mai scriu rotund, programatic, cu cap şi coadă. E doar terapie. Parcă gândesc mai clar atunci când mă gândesc la ce să mă gândesc. Mă simt de parcă aş căuta o scuză pentru introspecţia pe care altădată o găseam fumând o ţigară cu ochii pe geam şi cu gândul la mare. Ah, ce vremuri. Vremurile alea în care îţi venea natural să întrebi chestii care puneau pe gânduri. Unde sunt altedăţile de altădată? Unde poţi ajunge fără să păşeşti? Care e ultimul loc în care îţi cauţi reflecţia?

Mă simt sufocat de practic. Mă simt străin de teoretic. Mă simt fugărit de palpabil. Mă simt înghesuit de imanent. Sunt singur, pe aici, printre gândurile obosite de la 00:30. Unde să mai plec?

Help me help you :)

Cu toată condescendenţa din titlu, sunt sigur ca ceea ce simt acum nu poate fi sintetizat altfel. Ştiu, n-am mai scris de ceva vreme pe aici, sau cel puţin n-am mai scris decât chestii “politice”. Motivul este simplu. Sunt sătul de victimizările facile, sunt sătul de oameni care consideră faptul că “trăim în România” argumentul suprem pentru a explica orice perversitate a sistemului, sunt sătul de cei care se lasă călcaţi în picioare de autorităţi pentru că “aşa e la noi”. Şi voi sunteţi sătui de aceleaşi argumente probabil. Doar moto-ul acestui blog a fost dintotdeauna “nu te poţi face acelaşi lucru tot timpul aşteptându-te ca rezultatele obţinute să fie radical diferite”.

Daca percutaţi cumva la ideea de mai sus, hear me out. Încep cu un adevăr nedrept considerat clişeu: The power is yours. It really is. Faci scandal în legătură cu un subiect care te deranjează. Dacă e un subiect de larg interes, mai mulţi se vor alătura scandalului tău. Destul de mulţi oameni care cer neapărat ca o problemă să fie rezolvată vor atrage întotdeauna atenţia unor oameni politici. Aceştia, pentru a primi voturi, vor rezolva problema. Ecuaţie simplă. Ce nu înţelegem? Prin natura lor, politicienii care nu sunt supuşi unor presiuni vor freca menta, exact ca şi oricare dintre noi. Prin natura lor, politicienii vor încerca să obţină maximul de influenţă şi putere cât să trăiască mai bine, fără a se expune oprobriului public. Când devii Băsescu, nu te mai deranjează oprobriul public cât timp ai mai mulţi oameni care te susţin decât te înjură. Aşa funcţionează statul, puterea publică, politica oriunde în lume.

Cine zice că în SUA lucrurile se fac altfel uită the main point: în SUA oamenii fac scandal când au o problemă. Aşa se formează pressure groups, care negociază cu politicieni şi fac lucrurile să se întâmple the right way. O fac pentru că sunt presaţi, nu pentru că binele public a fost “visul lor din tinereţe” şi nu au vrut decât “să ofere copiilor României un viitor mai bun”. Ăla e the bullshit pe care-l serveşti celor care sunt oricum mulţumiţi că li s-a rezolvat problema sau celor comozi, pentru care s-a rezolvat a prospective problem. Ecuaţia e simplă: grupuri de oameni nemulţumiţi taie voturi, grupuri de oameni mulţumiţi adună voturi, iar politicienii trăiesc din voturi, fie că vin de la oamenii comozi sau de la cei activi. Soluţia nu este să renunţi la votul celor comozi sau “proşti”, care pun ştampila “unde trebuie” pentru mălai şi zahăr, ci să-i înveţi şi pe ăia să facă scandal şi să nu zică mersi la o pungă în campanie electorală, ci să ceară mai mult, pentru mai multă vreme.

Sarcina mea în acest circuit? Să vă fac să înţelegi problemele, să vă ajut să “faceţi scandal” astfel încât chiar să-i doară pe politicieni dacă nu vă rezolvă problemele, să vă spun ce e rezonabil să accepţi chiar dacă trebuie să continui să ceri imposibilul. Să explic ce se întâmplă, de ce se întâmplă aşa, cine e responsabil şi de ce imaginea proastă a tuturor politicienilor este cea mai mare şmecherie pe care au reuşit-o vreodată unii politicieni.

Aşa că, mes amis, help me help you în continuare. Nu numai aici, ci peste tot. Şi ajutaţi-vă şi voi in the process. Şi ajutaţi şi pe alţii să se ajute. Cu mine rezolvaţi uşor şi repede. Nu am nevoie decât de un vot de încredere la http://www.masteratpolitic.ro/, sondajul din dreapta. Nu pentru mine, ci pentru cel care vă convinge. Pentru că, da, uitasem, trebuie să şi citiţi ce s-a scris. De acolo începe ajutorul meu, al nostru, al oricui pentru a ajunge la România, altfel la care tânjim pe ascuns şi despre care nu vorbim niciodată la bere, ca să nu fim acuzaţi de prieteni că suntem naivi.

Pentru că suntem în criză şi este naşpa, chiar trebuie să aduc şi câteva sloganuri cu risc ridicat de praf şi de “mă laşi?”. Do it. Help me help you este ca şi cum mi-aţi împrumuta stiloul cu care eu pot semna un cec de un milion de dolari pentru voi. Help me help you este îngrijirea unui copil când e mic astfel încât să fie şi el dispus să vă îngrijească pe voi la bătrâneţe. Help me help you este ce ne trebuie tuturor. Pay it forward, don’t pay it back. Pentru că eu nu vă ajut numai pe voi, dar şi pe cei care nu mă vor ajuta pe mine.

Photo credits: un banner de protest al studenţilor unei universităţi din SUA. Kinda fits.

E tare complicat la noi…

O cercetare din 2005 a Barometrului de Opinie Publică condus sociologul Dumitru Sandu a scos la iveală o situaţie socio-politică cel puţin ciudată. Astfel, deşi 45% dintre români se declară mai degrabă simpatizanţi ai partidelor politice de dreapta, peste 70% dintre măsurile pe care le aşteaptă din partea guvernului ţin mai degrabă de ideologia politică a unui partid de stânga – creşterea pensiilor, intervenţionismul de stat, asigurarea echilibrului social etc. Un posibil efect a acestei situaţii este faptul că, indiferent de orientarea declarată a partidului politic de la putere, el va trebui să aplice măsuri de stânga pentru a veni în întâmpinarea agendei publice a avea şanse la realegere.

În această categorie se include şi unul dintre programele recent anunţate de către Guvern privind vânzarea caselor ANL la preţuri modice către actualii ocupanţi. Dezbaterea publică aferentă acestui proiect guvernamental nu a avut loc. Practic, argumentele celor două părţi se suprapun aproape total clivajului ideologic stânga-dreapta al partidelor politice:

Argumente pentru:

-         Statul se implică social în sprijinirea cetăţenilor. Practic, proiectul Elenei Udrea presupune vânzarea locuinţelor ANL la preţul minim – materiale, cotă de teren, amenajare interioară – plus 10% adăugat pentru ceea ce guvernul numeşte „cheltuieli neprevăzute”. Astfel, statul nu încasează niciun fel de profit de pe urma acestor vânzări. Pe deasupra, guvernul promite repetarea procesului în cascadă, pentru a acoperi cât mai multe situaţii sociale. Argument de stânga.

-         Preţuri accesibile pentru tineri. Statul asigură vânzarea de locuinţe sociale pentru tinerii cu o situaţie materială slabă, fiind în majoritate lucrători la stat, de tipul profesori, doctori, funcţionari publici. Argument de stânga.

-         Statul va încasa 500 de milioane de euro. Cresc astfel fondurile de sub administrarea statului, nu sub administrarea mediului privat. Ministerul Dezvoltării a declarat că aceste fonduri vor fi investite exclusiv pentru construirea de noi cartiere ANL, însă cât timp statul, nu mediul privat, este responsabil de aceste investiţii, măsura tinde a fi una de creşterea rolului statului în economie. Argument de stânga.

-         Statul poate face concurenţă mediului privat. Practic, preţurile scăzute ale acestor locuinţe ar putea impune mediului privat scăderea masivă a preţurilor, pentru a putea ţine pasul cu oferta existentă pe piaţă. Argument de stânga.

Argumente împotriva:

-         Preţuri mai mici la privat decât la ANL în unele zone. Bineînţeles, în afara capitalei şi a oraşelor mari, unde cererea de locuinţe este foarte scăzută, este probabil ca preţul din mediul privat să fie inferior. Practic, se poate argumenta faptul că Guvernul impune o măsură nefuncţională pentru unele localităţi. Astfel, guvernul nu ar ajuta în niciun fel dezvoltarea regională, ci un centralism mai degrabă social-democrat. Argument liberal.

-         Sugrumarea iniţiativei private. Se poate afirma că, prin punerea în vânzare a acestor locuinţe la preţuri fără adaos comercial, statul inhibă orice formă de iniţiativă privată, prin care investitorii imobiliari ar fi tentaţi să pună la cale proiecte rezidenţiale. Practic, toată lumea ar viza o locuinţă ANL şi ar refuza să cumpere apartamente noi. Argument liberal.

-         Decizia autorităţilor statului asupra celor cu dreptul de a ocupa un imobil ANL. Decizia de a acorda drept de reşedinţă într-o locuinţă ANL aparţine autorităţilor locale. Teoretic, cu cât statul este mai implicat în acest proces, cu atât există mai multe motive de suspiciune de corupţie. De altfel, presa deja a scos în evidenţă existenţa unor astfel de cazuri. Argument liberal.

Practic, această analiză ne demonstrează faptul că guvernul condus de PDL trebuie să recurgă la argumente de stânga pentru a-şi promova proiectul, pe când opoziţia, unde cel mai mare partid este cel social-democrat, trebuie să recurgă la argumente preponderent liberale pentru a-l combate. Această dificultate inhibă posibilitatea politicii ideologice a principalelor partide politice din România.

Totuşi, funcţional, această dificultate ţine mai degrabă de „bucătăria internă” a partidelor politice. În definitiv, obiectivul relaţiei Guvern-Opoziţie nu este neapărat respectarea criteriilor ideologice auto-impuse de către partide, ci buna guvernare. Fără o dezbatere publică exhaustivă, este dificil de crezut că acest proiect de lege ar putea avea şansa de a fi aplicat în deplinătatea potenţialului său social. Spre exemplu, fără dezbatere, este dificil de crezut că Guvernul va cere o reanalizare a statutului locatarilor ANL pentru a permite numai celor al căror venit nu permite încadrarea în programul „prima casă” – 2800 de lei lunar pe familie – să achiziţioneze aceste locuinţe. Fără o astfel de prevedere, este foarte probabil ca valoarea socială a acestui proiect să fie una neglijabilă, în niciun caz majoră, după cum este prezentată în acest moment.