Ploua. Simplu, activ şi rece. Pe aici, poate şi prin altă parte. Cât de multe tâmpenii îţi pot trece prin cap când plouă. Uite, ştiaţi că în 8 ani de acum încolo se vor scrie la fel de multe cărţi câte au fost scrise de la apariţia tiparului până astăzi? Serios. Am trecut cu mult peste nivelul în care putem să fim up-to-speed cu tot ce se mai întâmplă, se mai discută, se mai teoretizează în lume. Dacă ne-am lua după Malthus, am spune că numărul cărţilor este într-o continuă progresie geometrică pe când numărul cititorilor este, poate, doar într-o “progresie” consecutivă. Poate se mai adaugă unul-doi pe an.
A trecut mult timp. După mai orice standard, blogul meu a devenit inactiv. Am început să mă îngrijorez de trecerea asta a timpului. Ca la oricine altcineva în lume, energiile pozitive care-mi făceau părul din cap să crească s-au reorientat. Ca la oricine altcineva în lume, energiile pozitive care-mi făceau arderile să zboare s-au reorientat. Ca la oricine altcineva în lume, energiile pozitive care mă făceau să cred că pot schimba lumea s-au reorientat. Unde, încă mai caut.
Dacă tot nu va fi uşor, măcar să fie frumos. Nu sunt, în general, un om care poate pune deoparte citate pentru mai târziu. Pur şimplu mi-e teamă de patetism, cred. Totuşi, când apuc să rostesc un clişeu frumos şi perfect personal, parcă mi se aşterne un văl peste retină. Vălul imaturităţii, al optimismului sau chiar al cinismului. Nu ştiu. Cert e că devine tot mai greu să văd la 2 metri în faţa. Ca şi cum, bucuros de determinarea şi potenţialul meu, îmi dedic viaţa să ajung pe Vârful Moldoveanu din Meridionali. De acolo, nu vezi nici măcar Constanţa, darmite New York…
