În general, se opresc la “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Mult prea devreme. De acolo încep problemele. Fiecare relaţie are cel puţin un moment de climax “ca-n basme”, să încerci să te descurci ulterior este altceva. Da, poate că de acolo încep romanele, nuvelele sau piesele de teatru. Dar astea nu mai au happy-end. Nu din oficiu. Nu cele frumoase. Nu cele care merită să fie citite.
Viaţa este despre rahat, compromisuri şi prostii pe care le faci şi ale căror consecinţe trebuie să le suporţi dup-aia. Spre deosebire de basme, nu toate greşelile sunt reparabile, nu toate broscuţele sunt feţi-frumoşi sau, dacă v-am întristat prea mult, nu toate caleştile se transformă în dovleac la miezul nopţii. Nu judecăm după basme pentru un motiv clar, iar ăla nu e faptul că nu există un Făt-Frumos corporatist care se bate cu statul zmeul şi salvează casa de vacanţă Cosânzeana. E mult-mult mai complicat de atât.
Între timp a venit vara şi mă strâng teribil cei patru pereţi din jur. Mult mai mult mi-ar plăcea să mă strângi tu. Un mit urban îndoioşător spune că, la o ceartă, iubita i-a ars prostului o mare palmă peste faţă, care i-a lăsat o zgărietură urâtă pe faţă. Pentru a şi-o aminti, prostul şi-a zgândărit faţa ca un ritual timp de mulţi ani, întreţinând singura zgârietură care i-o amintea. Ăsta e basm.
Nu mai vreau altceva decât să fiu. În propria mea nebunie, în propriile mele gânduri, care deseori cer zile şi nopţi nedormite pentru a le înţelege şi accepta eu însumi. Vreau să cânt fals, să fumez mult, să-mi îmbrac tricourile care nu-mi iartă kilogramele câştigate în timp. Vreau să plâng de ciudă că am uitat o poezie şi de emoţie că mi se pare că am găsit un sunet perfect. Vreau să învăţăm să tăcem împreună sau separat cu gândul unul la celălalt. Vreau să vrem să iubim, nu să ne tocmim pentru afecţiune, libertate sau o cană de apă.
Vreau să fim. Amândoi. Separat. O oglindă. Un zid. Un nimic. Un tot. Fiecare şi niciuna dintre astea, mai mult şi suficient. Fără întrebări, cu răspunsurile mereu potrivite. Ca-n basme, cu până la adânci bătrâneţi expirat şi o relaţie rămasă în frigider ca un borcan de muştar despre care ştim cu toţii că nu va expira niciodată. Fără presiunea eternităţii sau a momentului. Fii odată, ca m-am săturat.
