Precizare…

Nu am foarte multe de spus. Nu sunt printre fericiţii câştigatori ai unei burse Fulbright în acest an, încă. Încă se mai deliberează. Dar frumos este tocmai acest nod în gât prelungit…

Keep you guys posted…

Mass-media ludica est…

Două ştiri, aparent fără nici o legătură una cu alta. Nici mai în adânc căutate, nu prea au puncte comune. Relevant este numai ce se întâmplă în lume în criză. Şi, pentru că mai orice zi dată nouă este o zi de criză – financiară, morală, educaţională, guvernamentală, ecologică etc – trebuie să ne conformăm. Nu ştiu dacă vom putea şi acum să râdem pentru a îndrepta moravurile, cum zicea Moliere. Ridendo castigat mores s-a cam sfârşit în România odată cu Nenea Iancu. Nu cred să-l mai poată salva cineva acum, când cineva lucid ar tânji după o clasă politică cum era cea descrisă de Caragiale. Vremuri de demult erau cele în care exista chiar şi numai talentul de a te ruşina credibil când erai confruntat cu o boroboaţă. Acum, avem un preşedinte care se scuză prin posibilitatea de a nu mai candida la acuzaţia că fratele său a vândut arme către Hezbollah. Disproporţionat? Cum naiba?, doar şi-a cerut scuze omul. Măcar e sincer şi recunoaşte că nu e bine să vinzi muniţie românească, venită la mâna a doua de la americani, către unul dintre cele mai periculoase grupuri teroriste din lume. Mari tipicari şi voi ăştia de vă luaţi de el. Ia ziceţi, cine vă plăteşti să aveţi bun-simţ? Nesimţiţilor!

Prima ştire aparţine unui ziar necredibil şi perimat, dar nu e decât informaţie, aşa că putem să o luăm de bună. E vorba de un crisis-shopping circuit, în care pensionarii au găsit modalitatea de a cumpăra la reducerile pe care nemernicii din magazine nu le acordă niciodată. Amuzantesc, s-ar putea spune. With a twist de mândrie naţională. Românii noştri sunt nehotărâţi între statutul de Don Quijote şi Robin Hood. Oricum ar pica însă, tot de bine e. De fapt, cred că ar trebui să lărgim cercurile de genul ăsta. Poate aşa se va curaţa permanent imaginea imigranţilor români din Italia. Prin ajutoare sociale acordate bătrânilor.

A doua ştire este cu atât mai amuzantă cu cât tratează domeniul comunicării. No pun intended, oamenii ăştia chiar au avut o idee bună, de criză. Şi aici e un pic de Don Quijote vs. Robin Hood. Totuşi, sunt nemulţumit de faptul că a dispărut motivul de mândrie naţională. Măcar un românaş să fi avut şi noi pe acolo, să facă şi el o treaba bună, în folosul comunităţii. Ceea ce mă duce la o altă întrebare: Chiar dacă o faci pentru a-mi da, nu pentru a-mi lua bani, o fi legal să-mi bagi mâna în buzunar? Şi de unde ştiu eu dacă ai intenţii serioase sau nu? Şi, oare, asta e genul de întrebare care circula şi prin mintea unei fecioare?

Ah, ce desfătare există întru ştiinţă

E bine de ştiut că există ştiinţa. E bine pentru că aşa avem posibilitatea să aflam dacă intuiţiile noastre sunt sau nu reale ştiinţific. Odată demonstrate, prezumţiile noastre devin realitate şi posibilitatea de a fi combătute se pierde.

Crescând, am trecut prin multe momente în care cunoşteam intuitiv un adevăr, fără a avea posibilitatea de a-l confirma. Acum, s-au mai pierdut din ele, deşi multe din întrebările cu adevărat importante rămân simple ocazii pentru a construi o argumentaţie, nu o demonstraţie. Dar există şi întrebări la care am găsit răspunsul odată cu trecerea timpului. Eu ştiu una care a fost dezbătută prin palme şi înjurături pentru un timp. Acum s-a făcut lumină însă.

Mitică de Bucureşti

Caragiale se bucură de o continuitate aproape mitologică în cultura română. Nu e nimic mai actual decât ce a fost scris acum mai bine de o sută de ani. Ciudat? Nu chiar. Probabil că e doar amuzant. Amuzant cum moralitatea funcţionează în volte temporale în România. Ce a fost la modă acum o sută de ani revine la modă astăzi. Problema mare este că ceea ce era ironizat fin de mari scriitori pe atunci este ridicat la rang de virtute pe astăzi. Nu e genul de chestie pentru care să te scârbeşti. Mă rog, nu neapărat. Reacţia mea, când privesc în oglindă articolele lui Caragiale şi realitatea de zi cu zi, este de umor amar şi puţină lehamite. Unde naiba ne este şi nouă scriitorul mitologic? Unde naiba se ascunde ironistul deplin, care nu satirizează după principiul ridendo castigat mores, ci pur şi simplu analizează ce se întâmplă? Unde naiba se ascunde băiatul de clasă medie cu un bun simţ după care-ţi poţi regla ceasul/busola în zilele noastre? În presă sigur nu.

Spre exemplificare, vă ofer o mică gustare de actualitate marca I.L. Caragiale. Articolul Mitică, apărut în 1900, în ziarul Universul – cu sediul la 20 de metri de biroul meu. Mai spre zilele noastre, Mitică a devenit apelativul omniprezent al ghiolbăniei bucureştene în jargonul ardelenesc. Atât de puternică a rămas această legătură încât ea se trece de la o generaţie la altă prin simbol, nu prin lectură. Astăzi, Miticismul riscă să devină tocmai un reflex auto-incriminator al celui care nu l-a citit pe Caragiale şi asortează acuzaţia “miticule!” tocmai cu bancurile caracteristice. Ne înfundăm într-un paternalism de idei ciudat, în care credem fără convingere. Avem acuzaţia de răgăţean, foloseşte-o, indiferent dacă-i înţelegi substratul sau nu. Ai auzit cumva de vreun “calic”? Ce mai aştepţi, înjură. Aşa te dovedeşti cunoscător, rafinat, adaptat la ziua de azi.

Problema cea mai mare, ca să revenim la origini, este că nu-l mai avem pe Caragiale. Dacă tot ne ducem dracu’, măcar să avem pe cineva capabil să ne facă să râdem de propria noastră prăbuşire. Şi să nu fie vreun Mitică. Avem prea mulţi de genul ăsta. În politică, în sport, în business. În Bucureşti, în Ardeal, în Moldova. În urbanul mare, în ruralul mare sau în savana de Ferentari. În spatele tău, în stânga ta şi în dreapta ta. Dacă nu eşti norocos, poate chiar şi în locul tău.

Today digest – 13.08.

E o zi de 13, aşa că trebuie să fie o zi de bend over backwards. Presa nu e foarte licitantă astăzi, încă se mai adună sevele de concediu într-un an de criză. E de aşteptat ca, odată cu întoarcerea “în pâine” a tuturor jurnaliştilor respectabili, guvernul să fie reflectat în presă exact după cum se investesc “inopinat” banii. Personal, cred că onoarea nu va ţine de foame presei, mai ales într-un astfel de moment. Adică vorbeşti despre salarii de 1000 de lei pentru jurnalişti chiar reuşiţi şi ei rămân? Pare destul de clar că se aşteaptă la câte ceva de la Moşu, care vine în avans anul ăsta. De fapt, Moşu o să vină numai în avans anul ăsta, pentru că după turul II, cândva în mijlocul lui decembrie, o să fie vai şi amar de curul cheltuielilor bugetare. Atunci, dacă nu cu câteva săptămâni înainte, mă aştept la un guvern responsabil, tehnocrat sau nu, care să facă praf “politica lor” pentru nişte “politică fiscală”.

Dar nu totul e trist, doar suntem încă în timpul verii. Bine, nu mai susură păsărelele, nu mai cântă râurile, dar e încă aproape vară. E încă aproape cald şi e încă aproape insuportabil să citeşti ceva serios în presă. Hence subiectele abordate.
Cel mai amuzant mi se pare unul din Click. Mi-am înfrânt dorinţa de a-mi controla colesterolul şi simţul penibilului şi l-am citit. E chiar amuzant actually. Despre Udrea şi alte mirmizoane, mai simpatice sau nu. Dar partea cea mai interesantă este mai jos, în zona vizualului. Personal, am fost foarte impresionat de potenţialul…Neah, mai bine vă explică articolul singur. Dacă aveţi stomac de “citire”.

Încă un vis de care s-a ales praful…

Au revoir monsieur. Mi-ar fi plăcut să pot spune “mon ami”, dar nu e chiar cazul după cât de multe piese ţi-am măcelărit de faţă cu prietenii. Dar e ok acum, am promis că nu voi mai cânta vreodată băut, fals sau cu voce tare. Poate mă şi ţin de cuvânt. Ştiu, nu e o plecare în adevăratul sens al cuvântului, la fel cum nimic din ce este cu adevărat artistic nu poate pleca vreodată. Totuşi, undeva într-un colţ, cuibărit în egoismul aspiraţiilor mele, regret enorm că nu voi apuca să te văd/aud live.

Ce ştiu sigur este că îmi vei vorbi în continuare, prin căşti, boxe sau incantaţii, despre nişte vremuri…boeme. Da, ştiu. Boemia nu e o calitate. Nici tinereţea. Nici nebunia. Dar, împreună, fac un mix interesant de viaţă. Trăită aşa cum am vrea să ne fie toate amintirile. Mai ales atunci când le vom povesti unui nepot plictisit de televizor sau calculator şi curios de “cum erau altedăţile de altădată”. Un tânăr care va întreba inocent despre Montmartre-ul tău, iar eu nu voi putea decât să-i spun în cuvinte. Iar cuvintele tale, chiar şi pentru cineva care n-a apucat vremurile, sunt perfecte.

Cheers to you

Memento vivi

Aminteşte-ţi că trăieşti. Aminteşte-ţi asta când te trezeşti dimineaţa şi ai 20 de secunde timp ca să te dezmeticeşti şi să te hotărăşti ce urmează. Aminteşte-ţi că trăieşti atunci când pui sictirit picior în faţa altui picior în drum spre biroul tău întotdeauna prea îngust. Aminteşte-ţi asta când privirea-ţi alunecă încet spre un punct fix şi nu mai auzi mai nimic din ce se spune în jurul tău.

Aminteşte-ţi că mai totul în viaţă este menit a fi receptat ca extrem pe loc şi doar timpul mai reuşeşte câteodată să lase puţină dulceaţă în amintiri. Aminteşte-ţi asta atunci când te gândeşti la cum ai învăţat să mergi pe bicicletă, cum te-ai simţit la prima ta notă de 10 sau la primul tău şut în fund simbolic. Aminteşte-ţi că nu eşti decât încă unul dintre cei aproape 6 miliarde care se aleargă şi se hârjonesc jour par jour în spatele monitorului din care citeşti asta.

The cost of living

Nu foarte multe lucruri de spus. Doar că trebuie să te uiţi atent. Fabulosul se ascunde foarte adeseori sub perdeaua uzualului. Aşa ne convinge să nu fim foarte atenţi. Aşa ne convingem noi să nu fim foarte impresionaţi de viaţa.

Scârbelor

Sunteţi nişte scârbe nemernice, preocupate numai de atragerea unui zâmbet dispreţuitor facil. Vă este uşor să vă numiţi presă atunci când uitaţi de tot ce înseamnă bun-simţ ca să vă cumpăraţi un ceva mai nou, mai lucios, mai aproape de sufletul vostru hâd. Jegurilor nenorocite, care vorbiţi codat numai despre mortăciuni şi violuri de babe pentru ştirile care vă reprezintă cel mai bine. Ipocriţilor bastarzi, capabili să sugrumaţi căţeluşi orbi numai pentru a-i putea arăta la televizor dup-aia ca fiind opera unuia sau altuia.

E o diferenţă majoră între a fi om şi a fi uman. E cazul să o asumaţi. Cu banii pe care îi câştigaţi din bătaia de joc la adresa altora să vă cumpăraţi lături şi grăunţe, ca să vă şi hrăniţi după cum trăiţi. Toate click-urile, libertăţile sau cancanurile, toate interesele publice, românii mari sau alte căcaturi provocatoare de vomă. Tot ce e prost, urât şi scârbos e molipsitor în presă. Pe asta v-o dedic vouă. Dimineaţa, la prânz şi seara, asta vă trebuie.

MachuPichu

Nu-mi mai aduc aminte vreun an în care ziua mea de naştere să fi ajuns pe un furiş mai desăvârşit. Săptămâna cu pricina a început pe nepregătite şi parcă a trecut puţin cam neaşteptat. Pur şi simplu s-a pierdut în rândul celorlalte 51 de săptămâni ale anului, în care găsim aproape întotdeauna un alt motiv de sărbătorire. Poate că există un destin simpatic să fim aglomeraţi de momente altfel anonime pe termen lung.

Observ cu părere de rău că îmbătrânesc. Mă rog, inevitabila fugit irreparabile tempus – se scurge timpul irecuperabil. Totuşi, devine frustrant, un sentiment cu care oamenii trebuie să se obişnuiască. Cred că de aia unii devin puţin mai trişti după o vârstă. Devin puţin mai trişti când aud despre performanţele tinerilor. Mozart care a scris prima arie la 6 ani, Orwell care scrie primul pamflet la 12 ani, Sorana Cârstea care ajunge în sferturi la Roland Garros la 19 ani. Devine trist să observi că a trecut timpul pe lângă tine fără să fi găsit puterea de a-ţi pune în valoare teribilul potenţial despre care ţi s-a tot vorbit.

Am ajuns la concluzia că viaţa nu are un curs implacabil, pe care îl poţi cunoaşte sau prevedea. Surprizele sunt suprinzătoare tocmai pentru că-ţi oferă ceva suprinzător. Iar oamenii, ce să mai spun. Oamenii sunt instanţele care-ţi dau valoare emoţiilor. Cu ei te măsori. Cu respectul şi aprecierea lor îţi construieşti castele şi tuneluri pentru orgoliul personal. Cu frumuseţea şi zâmbetul lor reuşeşti să te convingi că nu mai e mult până departe. Cu cât de mult îi iubeşti poţi să faci toată Roma în numai 24 de ore. Nu degeaba toate drumurile duc acolo.