E tare complicat la noi…

O cercetare din 2005 a Barometrului de Opinie Publică condus sociologul Dumitru Sandu a scos la iveală o situaţie socio-politică cel puţin ciudată. Astfel, deşi 45% dintre români se declară mai degrabă simpatizanţi ai partidelor politice de dreapta, peste 70% dintre măsurile pe care le aşteaptă din partea guvernului ţin mai degrabă de ideologia politică a unui partid de stânga – creşterea pensiilor, intervenţionismul de stat, asigurarea echilibrului social etc. Un posibil efect a acestei situaţii este faptul că, indiferent de orientarea declarată a partidului politic de la putere, el va trebui să aplice măsuri de stânga pentru a veni în întâmpinarea agendei publice a avea şanse la realegere.

În această categorie se include şi unul dintre programele recent anunţate de către Guvern privind vânzarea caselor ANL la preţuri modice către actualii ocupanţi. Dezbaterea publică aferentă acestui proiect guvernamental nu a avut loc. Practic, argumentele celor două părţi se suprapun aproape total clivajului ideologic stânga-dreapta al partidelor politice:

Argumente pentru:

-         Statul se implică social în sprijinirea cetăţenilor. Practic, proiectul Elenei Udrea presupune vânzarea locuinţelor ANL la preţul minim – materiale, cotă de teren, amenajare interioară – plus 10% adăugat pentru ceea ce guvernul numeşte „cheltuieli neprevăzute”. Astfel, statul nu încasează niciun fel de profit de pe urma acestor vânzări. Pe deasupra, guvernul promite repetarea procesului în cascadă, pentru a acoperi cât mai multe situaţii sociale. Argument de stânga.

-         Preţuri accesibile pentru tineri. Statul asigură vânzarea de locuinţe sociale pentru tinerii cu o situaţie materială slabă, fiind în majoritate lucrători la stat, de tipul profesori, doctori, funcţionari publici. Argument de stânga.

-         Statul va încasa 500 de milioane de euro. Cresc astfel fondurile de sub administrarea statului, nu sub administrarea mediului privat. Ministerul Dezvoltării a declarat că aceste fonduri vor fi investite exclusiv pentru construirea de noi cartiere ANL, însă cât timp statul, nu mediul privat, este responsabil de aceste investiţii, măsura tinde a fi una de creşterea rolului statului în economie. Argument de stânga.

-         Statul poate face concurenţă mediului privat. Practic, preţurile scăzute ale acestor locuinţe ar putea impune mediului privat scăderea masivă a preţurilor, pentru a putea ţine pasul cu oferta existentă pe piaţă. Argument de stânga.

Argumente împotriva:

-         Preţuri mai mici la privat decât la ANL în unele zone. Bineînţeles, în afara capitalei şi a oraşelor mari, unde cererea de locuinţe este foarte scăzută, este probabil ca preţul din mediul privat să fie inferior. Practic, se poate argumenta faptul că Guvernul impune o măsură nefuncţională pentru unele localităţi. Astfel, guvernul nu ar ajuta în niciun fel dezvoltarea regională, ci un centralism mai degrabă social-democrat. Argument liberal.

-         Sugrumarea iniţiativei private. Se poate afirma că, prin punerea în vânzare a acestor locuinţe la preţuri fără adaos comercial, statul inhibă orice formă de iniţiativă privată, prin care investitorii imobiliari ar fi tentaţi să pună la cale proiecte rezidenţiale. Practic, toată lumea ar viza o locuinţă ANL şi ar refuza să cumpere apartamente noi. Argument liberal.

-         Decizia autorităţilor statului asupra celor cu dreptul de a ocupa un imobil ANL. Decizia de a acorda drept de reşedinţă într-o locuinţă ANL aparţine autorităţilor locale. Teoretic, cu cât statul este mai implicat în acest proces, cu atât există mai multe motive de suspiciune de corupţie. De altfel, presa deja a scos în evidenţă existenţa unor astfel de cazuri. Argument liberal.

Practic, această analiză ne demonstrează faptul că guvernul condus de PDL trebuie să recurgă la argumente de stânga pentru a-şi promova proiectul, pe când opoziţia, unde cel mai mare partid este cel social-democrat, trebuie să recurgă la argumente preponderent liberale pentru a-l combate. Această dificultate inhibă posibilitatea politicii ideologice a principalelor partide politice din România.

Totuşi, funcţional, această dificultate ţine mai degrabă de „bucătăria internă” a partidelor politice. În definitiv, obiectivul relaţiei Guvern-Opoziţie nu este neapărat respectarea criteriilor ideologice auto-impuse de către partide, ci buna guvernare. Fără o dezbatere publică exhaustivă, este dificil de crezut că acest proiect de lege ar putea avea şansa de a fi aplicat în deplinătatea potenţialului său social. Spre exemplu, fără dezbatere, este dificil de crezut că Guvernul va cere o reanalizare a statutului locatarilor ANL pentru a permite numai celor al căror venit nu permite încadrarea în programul „prima casă” – 2800 de lei lunar pe familie – să achiziţioneze aceste locuinţe. Fără o astfel de prevedere, este foarte probabil ca valoarea socială a acestui proiect să fie una neglijabilă, în niciun caz majoră, după cum este prezentată în acest moment.

Passe et present

În 2004, l-am votat pe Băsescu. Ştiu că suntem mulţi în situaţia asta şi sunt de acord că, la momentul respectiv, a fost o decizie bună. De ce? Într-o democraţie de tipul României, un lider fără prea multă putere politică trebuie să se bazeze pe acordul cu electoratul ca să reziste în funcţie şi să-şi păstreze poziţia. Spre deosebire de Năstase, Băsescu nu venea călare pe un partid major, cu pe mai multe fragmente politice nu foarte bine închegate. De aceea, a fost obligat ca, pentru o bună perioadă de timp, să facă mişcări politice ieşite din logica anchilozată de până atunci, precum cota unică, nişte miniştri mai mult sau mai puţin tehnocraţi şi chiar şi simulacrul de condamnarea comunismului.

În acelaşi timp, a apăsat accelerat pe pedala populismului. A devenit din ce în ce mai superficial şi mai de masă. În schimbul mişcărilor de mare revoluţionar sau de lider iluminat, singurul care doreşte binele universal şi alte porcării, a început să pompeze serios în fundul unor nulităţi, precum Elena Udrea, Elena Băsescu, Adriean Videanu şi alţii. Ca alegător relativ lucid şi informat, m-am simţit teribil de ciudat să văd asta. Aici nu mă convinge nimeni cu discursuri penibile despre cum e la fel peste tot şi că toţi fac d-astea. Cine crede că asta e scuză, îţi justifică votul pentru Băsescu sau te transformă într-un martir ideologic în faţa presei ticăloşite, e chiar deviat. Nu există nicio diferenţă între cretinătăţile astea şi alte cretinătăţi făcute de alţii, mult mai huliţi în trecut. Şi, în condiţiile astea, vă rog să vă gândiţi că Băsescu ar fi făcut ceva din toate astea când PD era un partid de 10-15%. Ar mai fi putut să-l ducă la 33%, cât e acum?

Răspunsul e cât se poate de banal, nu. Liderii “maximali” de tipul Băsescu devin cu adevărat periculoşi când ating un nivel ridicat de putere simbolică şi politică. Acum, PDL este un partid-stat mult mai cuprinzător decât a fost vreodată PSD tocmai pentru că face aceleaşi lucruri, dar este girat de Băsescu, care e văzut ca un gladiator anti-moguli, anti-comunist şi mulţi alţi anti. Oamenii politici sunt determinaţi psihologic să ia cât mai multă putere pot, la fel cum noi încercăm să bem cât mai mult dintr-o sticlă de vin sau să scoatem cât mai mult lapte de la mulgerea unui animanl. Dacă nu există cineva care să le spună “stop sau nu te mai votez”, ei o să meargă cât de departe pot, în beneficiul lor, al familiei lor şi al partidului lor şi împotriva intereselor unui cetăţean. Asta e o constantă logică a politicii, se întâmplă şi la noi şi la toţi ceilalţi. Diferenţa este că prin alte părţi mai există unii care zic “gata sau nu te mai votez”. La noi, nu a existat şi Băsescu a reuşit să se transforme pe sine dintr-un primar fără reuşite spectaculoase, care le-o spunea bine aloră din PSD şi se bătea cu sistemul ticăloşit într-un preşedinte care controlează absolut tot ce înseamnă administraţie publică centrală, este direct responsabil de numirea judecătorilor şi procurorilor – după reforma impusă de Monica Macovei – şi-a dus o fiică absolut ştearsă intelectual în Parlamentul Europei şi PD-ul de la 10 la 33%. Până când presa, societatea civilă şi o parte a populaţiei – tributară altor partide sau nu – să spună “du-te-n pizda mă-tii”.

Şi orice ar face presa împotriva chestiei ăsteia, există oameni care vor crede cu atât mai multă forţă în Băsescu. Orice aş face eu sau oricine altcineva relativ raţional şi bine-intenţionat, există oameni care vor crede cu atât mai multă forţă în Băsescu. Oricâte concedieri, decorări de staff propriu sau de trădători, lansări de fiice în PE, urcat băut la volan, înjurat jurnalişti sau oameni care nu sunt de acord cu el vor mai apărea, există oameni care vor crede cu atât mai multă forţă în Băsescu. Vor crede în el şi vor înceta să mai asculte pe altcineva, pentru că se adânceşte falia de disagreement între “buni” şi “răi” în care fiecare se auto-plasează. Cei pro-Băsescu se consideră pe ei buni şi îi consideră pe denigratori răi, pe când ceilalţi vice-versa. E simplu. Tot ce-mi doresc eu, şi am mai spus, e ca oameni inteligenţi să nu pice în prostia asta de capcană.

Ca să-mi închei argumentaţia apoteotic, voi vorbi şi despre coaliţia partinică anti-Băsescu. Nu am militat prea puternic pentru Geoană. Eu nu am crezut în el teribil de mult. Îl ştiu de om slab, ciudat şi mult prea ascultător de consultanţi. Am avut momente în care am fost derutat şi am sperat că, dacă va ajunge undeva, se va dezbăra de înţelegerile anterioare ca să facă o treabă ok, dar nu am fost niciodată prea convins de asta. În schimb, l-am susţinut pe Antonescu. Cu tot ce însemn eu, pentru că sunt de părere că ar fi fost de departe cel mai bun preşedinte dintre cei trei candidaţi mari.

Reprezintă cel mai mic partid mare dintre cele trei, aşa că e obligat să întreţină dialogul real cu celelalte partide, nu de faţadă, cum face acum Băsescu. A avut cel mai puţin populist discurs dintre cei trei, apărut abia pe finalul campaniei electorale, când a crezut şi am crezut în şansele lui de a intra în turul II. A fost singurul care a insistat pe ideea că preşedintele nu face politici publice, ci premierul. De aia, s-a şi bătut pentru un premier pe care l-a crezut competent, Klaus Iohannis, atât de tare încât l-a impus şi PSDului. A avut reuşita actului de mediere politică – cea mai importantă datorie a preşedintelui – în timpul campaniei electorale, când nu avea nicio funcţie politică şi a convins PNL, PSD, UDMR şi minorităţile naţionale să-l susţină pe primarul Sibiului pentru funcţia de premier.

Argumente mai sunt, dar marea lor problemă e că sunt raţionale, pentru că vin de la un om raţional – eu – şi discută despre un om raţional – Crin Antonescu. Băsescu a arătat că argumentele de tipul ăsta nu prea ţin. Şi mi-e jenă de oamenii raţionali, înţelepţi şi inteligenţi care l-au votat pe ăsta în turul II cu încrederea că nu există o soluţie mai bună. A existat, puişori, dar nu a ajuns în turul II. Împotriva lui Antonescu, mi-ar fi plăcut să-l aud pe Băsescu vorbind despre comunism, corupţie sau partid stat. Ar fi fost culmea penibilului.

Trăim în România şi…

Comunicat de presă al Colegiului Medicilor din România – Nu mai pupaţi icoanele, riscaţi să luaţi gripă porcină.

Replică din partea Bisericii Ortodoxe Române – Procesiunile religioase emană de la Dumnezeu, astfel că nu există riscul ca enoriaşii să se infecteze de gripă porcină.

Trăim în România, dar nu numai noi. Mai trăiesc şi alţii…

Rugină de campanie…

* Am din ce în ce mai des impresia că pe 22 Noiembrie şi pe 6 Decembrie se va alege cea mai bună campanie integrată a anului, nu Preşedintele României. Devine din ce în ce mai clar că MG şi TB nu vor nici în ruptul capului dezbateri. Adică, mă rog, MG nu vrea şi TB vrea să-i fie bine până pe 22 seara.

* Institutele de sondare au început să se comporte ca altfel de partide politice. Mint, manipulează, se indignează, dar nu fac nimic pentru tine, ci doar ca să te vrăjească pe tine. Pe deasupra, mai au şi o chestie ciudată cu fidelitatea de partid – “Dacă faci parte din acest partid/institut trebuie să asculţi de ordinele preşedintelui/coordonatorului chiar dacă nu eşti de acord/ştii minţi de stingi”.

* Oamenii se uită mai mult la programele de ştiri în preajma unei campanii electorale importante. E o constantă a democraţiei. Totuşi, e teribil de cinic-ironic faptul că sunt mai manipulaţi politic când se uită la Realitatea şi la Antena3 decât erau când se uitau la ProTV sau chiar ProCinema, chiar dacă ei îşi imaginează că e invers.

* Comisia Europeană a cerut companiilor feroviare să-şi despăgubească clienţii în caz de întârzieri mai mari de o oră. CFR este singura companie feroviară din Europa care a cerut derogare de la această directivă. Anul trecut, întârzierile cumulate ale CFR au depăşit 14.000 de ore, mai mult de un şi jumătate în timp real.

* România a avut parte de 8 accidente feroviare cel puţin neobişnuite în ultimele 3 luni. Câţiva răniţi, poate şi câteva victime şi un Berceanu triumfător care a acuzat acte de terorism asupra şinelor din Romulani şi Gălbejata. Drept răsplată, Berceanu a primit şi conducerea Ministerului Agriculturii, că tot mi se părea mie că avem 40% din populaţie angrenată într-o activitate care aduce 4% din PIB.

* Mi-e greu să cred că idealul gnoseologic al inventatorilor sociologiei, Ibn Kaldun, Comte sau Durkheim, ar fi putut să fie aducerea lui Geoană în turul II pentru a putea fi bătut măr de Băsescu. Asta ca să vezi ce viziune a avut Nobel. Când şi-a dat seama că dinamita ucide, a creat un premiu. Ăştia nu şi-au dat seama şi au creat un paradox.

* Un viitor clasic al comunicării electorale/instituţionale a spus că, pentru a vedea ce face cu adevărat Traian Băsescu, trebuie să te uiţi foarte atent la ce acuză pe ceilalţi că fac: îi acuză de lipsă de bun simţ, este lipsit de bun simţ, îi acuză de confiscarea puterii politice în România, confiscă puterea politică în România, îi acuză de cheltuieli foarte mari din fondurile statului, dublează banii de vizite interne şi externe ai Cancelariei Prezidenţiale într-un an electoral.

* Cel mai enervant când lucrezi în domeniul ăsta este tocmai faptul că ştii cine votează. Şi nu sunt oamenii cu o minimă decenţă sau educaţie. Nu, ăia dacă se duc la vot sunt scârbiţi şi votează alb sau îi votează pe toţi, pentru a lăsa decizia masei. NEWSFLASH: masa populaţiei în România este cretină, de unde rezultă Traian Băsescu şi/sau Mircea Geoană.

Who knows?

Prietenii sunt cei în preajma cărora eşti relaxat chiar şi când spui sau faci lucruri banale. Ei sunt oamenii în faţa cărora nu te simţi ca la un interviu, unde trebuie să-ţi alegi cuvintele pentru a fi sigur că nu eşti înţeles greşit. Relaxarea este a rare commodity nowadays. Pentru că toată ziua faci un punct de onoare din a fi concentrat şi cu gândul la ce faci, e foarte greu să pui frână câteodată.

Jobs have become something else. Într-un moment de criză, chiar şi angajaţii capabili sunt pe muchie de cuţit. Singurii in the safe zone sunt cei nebuni sau cei indispensabili. Pentru că ultimii sunt cazuri speciale – după cum spunea De Gaulle, sunt pline cimitirele de oameni indispensabili – e cazul să te uiţi la ăi nebuni.

Ca să rezişti la program de luni-vineri, 8-17, cu o oră de pauză de masă trebuie să fii foarte bun la ce faci. Chiar şi aşa, s-ar putea să fii ameninţat. Neah, îţi trebuie ceva mai mult. Dedicare, după cum îi spun manualele motivaţionale. Trebuie să nu te deconectezi niciodată de la ce faci. În duş vin cele mai multe idei bune? Pe budă? Concentrare atunci. Să nu-ţi scape nici un moment în care ai putea să-ţi vezi de treaba ta şi să nu munceşti cu gândul.

Stressful, I know.

Vrei să fii bun? Nu la suflet, ci la ce faci. Vrei? Un studiu mişto spunea că, pentru a fi cu adevărat performant în ceva, nu-ţi trebuie decât experienţă. 100.000 de ore şi gata. Mult? Poate, dar trebuie să ştii să renunţi la unele chestii.

Vrei să fii bun? Nu la suflet, ci la ce faci. Vrei? Studiile te ajută întotdeauna să faci treabă. Mă rog, unii ar spune că te ajută să convingi oamenii să-ţi dea şanse. Dar pentru 1,5 ani de studii undeva fain îţi trebuie vreo 30 de mii de euro şi cam un an de pregătiri. Toate cu minim de aport profesional remunerat substanţial. Mult? Poate, dar trebuie să ştii să renunţi la unele chestii.

Vrei să fii bun? Nu la suflet, ci la ce faci. Vrei? Prietenii te strică, iar relaţiile te fac praf. Toată lumea vrea câte ceva de la tine. În general, e vorba de timp şi atenţie. Dar cum dracu’ să le-o acorzi? Tu eşti pe propriul tău drum, singurul de care-ţi legi speranţele că, ţinut bine în frâu, te va duce undeva fain. Ştii tu unde, la căsuţa aia cu 2 etaje, un foişor şi o grădină în care să te poţi şi pierde dacă ai chef. Mult? Poate, dar te va ajuta dacă vei crede că asta e mai important decât orice altceva.

Se joacă…

Scuze pentru lentoare, am avut un caracter ubicuu în ultimele zile. Adică am fost umblat prin mai multe părţi, cu mare duioşie şi plăcere. Dar iacătă-m-ăs ajuns înapoi. Pentru un warm-up, scriem ceva profi.

Să pornim de la lucrurile care chiar contează în profesiune, anume cifrele. În paranteză fie spus, am avut întotdeauna problema asta. Politica e considerată arta decepţionării, fariseismului et ejusdem farinae, că mai sunt gârlă de caracteristici de înşirat pe aici. Totuşi, se uită foarte des faptul că politica este, în primul rând, un mobil al reprezentării negrilor mici care votează. Pentru că, cel puţin în teorie, deciziile lor sunt deciziile pe care le-am lua şi noi dacă s-ar face câte un referendum la fiecare decizie legislativă sau de altă natură. Tough luck că nu suntem în Elveţia să facem pe bune chestia asta. Dar e ok, pentru că avem sondăjele, după care se pot lua dragii noştri aleşi pentru a ştii exact ce trebuie spus la prostime pentru a fi în acordul a 50%+ din ei.

Mă rog, să nu deviem. Revenim la mutoanele noastre. Şi, dacă tot revenim, şi plecăm la drum cu sondajul făcut de CCSB, disponibil pe blogul lui Mirel – apropos, ai aprobare de la client? .

Avem un scor interesant, oarecum defalcat pe reprezentare în cadrul electoratului politic, cu/fără participarea lui Sorin Oprescu la alegerile prezidenţiale. Toate bune şi frumoase până când îţi pică fisa pe ce înseamnă pe bune cifrele alea. Să luăm o pauză de tras aer în piept şi, gata:
- Crin Antonescu a fost, mai mereu, cotat peste partid în condiţiile în care ar primi 61% din voturile celor de votează PNL. Înseamnă că, înainte de a lua un discurs catch-all, ar trebui să ia un discurs liberal.
- Geoană e varză şi, dacă intră Oprescu, e deja îngropat. La cât de prost merge, pare destul de clar că o coalizare între Oprescu şi mai oricine altcineva l-ar lăsa în afara turului II, singurul loc în care MG şi-ar permite să piardă pentru a putea păstra conducerea PSD.
- Oprescu ar lua 6% din voturile liberalilor pentru Crin şi 8% din voturile PSD pentru Mircea. Problema este că Mircea nu are mai nimic în afară de voturile PSD, pe când Crin are din mai multe părţi. În lumina acestui sondaj, intrarea lui Oprescu scoate mult atât de la PSD cât şi de la PNL, dar îl împinge mai în faţă pe Antonescu.
- UDMR ia întotdeauna scoruri variabile în sondaje. În ultimii ani i-am văzut mai mereu pe la 4-5%. Cert este că ei sunt cam 6% din populaţia cu drept de vot şi, în funcţie de mobilizare la vot, reprezintă între 6 şi 12% din voturile exprimate. A force to watch out for.
- Băsescu este şi va rămâne în jurul lui 30-35% pentru că se bazează aproape exclusiv pe nucleul electoratului de partid. Datele sunt evidente pentru a sublinia din nou relaţia de simbioză dintre TB şi partidul lui “de suflet”. Întrebarea este cine s-ar îngropa fără celălalt? Eu m-aş baza pe PDL.
- Sondajul, ca oricare altul, nu trebuie luat ca literă de lege. Pe lângă marja de eroare, de 3,5% îmi imaginez, mai trebuie luat în calcul şi faptul că nu deţine adevărul absolut. Există motive obiective pentru acest fapt. Şi, chiar şi fără acestea, rămâne suspiciunea intervenţiei.
- A, o altă chestiune ciudată pare a fi cea cu Kelemen Hunor, anunţatul candidat al UDMR, care nu ar strânge decât 17% – dacă despre el e vorba la Alţii – de la proprii săi maghiari. Ştiu, am mai auzit-o p-aia cu ungurii neinteresaţi de sondaje, care le iau la mişto. Nu prea o cred.
- Aproape ca un fel de PS. Eu mă aşteptam ca eventualitatea intrării lui Oprescu să-l facă praf pe Duda. Se pare că nu e chiar aşa. Acum îmi voi încorda vocea cu maximul de simţământ de neîncredere în rostirea cuvântului “oare?”.

E ceva letargic în aer…

E ceva letargic în aer şi în fiecare iz de respiraţie care ne înconjoară. E ceva urât mirositor în jurul meu şi al tău şi al fiecăruia dintre noi. Ca o aură care dă târcoale fiecărui om, urmărindu-l, molestându-l psihic.

E ceva care nu poate plăcea într-o vară ciudată a începutului de secol XXI. Şi nu e vorba de criză sau de “seceta” curios presupusă de către meteorologi. E ceva mai degrabă tainic şi interior, care ne mănâncă pe dinăuntru pe fiecare.

O vânătoare perversă pentru ceva ce nu cunoaştem. Câte o suliţă înfiptă în fiecare lucru care ni se arată şi apoi studiată timp de o secundă. Invariabil aruncată înapoi, deşi inertă şi incapabilă de a-şi mai reveni la viaţa anterioară.

E ceva foarte aiurea la felul în care gândesc oamenii astăzi. Din ce în ce mai ciudat, din ce în ce mai înspăimântător, din ce în ce mai neaşteptat. Iar oamenii învaţă să se aştepte din nou la orice. Încet, subtil, fără conştiinţa că există şi o altă cale, mai simplă.

Spre deosebire de oricând, oamenii care se comportă liber nu mai sunt drăguţi, nu mai trăiesc frumos, nu mai plănuiesc cu încredere că totul poate să fie bine. Şi se întâmplă pentru că e ceva letargic în aerul ăsta… Ciudat

Trick of the tongue

Cât de greu vă e  să pronunţaţi ce scrie aici?

Three swiss witch-bitches, who wish to be switched swiss witch-bitches, wish to watch three swiss Swatch watch switches. Which swiss witch-bitch who wishes to be a switched swiss witch-bitch, wishes to watch which swiss Swatch watch switch?

Exerciţiu de dicţie anglofonă. Don’t mind the fact that it doesn’t make any sense. Or do mind, but don’t think you should be appreciated as such.

Trei curve vrăjitoare elveţience care doresc să fie curve vrăjitoare transsexuale elveţience, vor să privească trei butoane de ceasuri elveţiene Swatch. Care *** vrăjitoare elveţiancă – care doreşte să fie *** vrăjitoare transsexuală elveţiancă – vrea să privească care buton de ceas Swatch?

Repejor, că avem treabă

Am ascultat – damned job – cu mare atenţie declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu din ultimele zile. Una dintre cele mai impresionante a fost cea dată sămbătă, la Congresul Studenţilor. Acolo, onor preşedinte a făcut ceva ce miroase a retorică de campanie de la o distanţă respectabilă. Mă rog, sunt destui cei care nu l-au crezut şi de data asta pe domnul Băsescu. În definitiv, să nu ai încredere în cineva care a căutat justificări preemptive pentru acţiunile sale e un act de responsabilitate if you ask me. Dar haideţi să intrăm puţin mai în detaliu, ca să înţelegem cât de importantă poate să fie comunicarea politică într-un an electoral. Poate chiar să vindece criza.

Domnul Băsescu a spus că nu va candida la Preşedinţie decât dacă va reuşi să ajute Guvernul să depăşească acest moment dificil, de criză economică. Admirabil, de-a dreptul. Să zici că nu te gândeşti la politică înainte de a rezolva problemel ţării ar putea atrage câteva lacrimi de martiriu crud la care se supune preşedintele. Latent, mesajul este “voi vă ţineţi de campanie electorală, eu fac pe dracu-n patru ca să mă asigur că România nu intră în faliment până atunci; cine ajută mai mult ţara acum, cel care lasă politicianismul deoparte sau cei care îl clamează avant la lettre pentru alegerile din toamnă?”. Isteţ construit, cineva ieşit abia ieri din peştera lui Platon ar putea să şi creadă.

Totuşi, haideţi să căutăm un latent în perspectivă. Părerea mea este că, fiind un mesaj excelent, el va fi reluat, discutat şi lăudat de “cine trebuie” destul demult în următoarea perioadă. Din păcate pentru PDL, nu prea mai are cine să-l laude în afară de membrii de partid. Cam toţi cei din presă care l-ar mai fi putut lăuda au fost racolaţi şi oficial. Dar asta e altă discuţie, legată de strategii, datorii şi poliţe de plătit în partid. Altceva e cu adevărat spectaculos. Dacă TB va insista destul de mult cu faptul că nu va candida decât dacă se rezolvă criza, s-ar putea ca anunţul candidaturii să fie interpretat de către la foule ca un semnal că s-a rezolvat criza. Şi, dacă s-a rezolvat criza, kudos – adică felicitări, am aflat şi eu – pentru guvernul actual şi preşedintele actual. Kudos şi voturi

Da, e posibilă manipularea asta. Chiar probabilă dacă stai să te gândeşti bine. Pentru că, să-mi fie scuzat, majoritatea celor care votează astăzi sunt chiar cei neinformaţi. Lor le poţi arunca oricâte cifre despre deficit de cont curent, împrumut extern sau încasări bugetare şi inflaţie, că tot nu s-ar sesiza. Întrebarea mea este dacă nu vor veni şi cei care chiar sunt sau au fost loviţi de criză. Tinerii cu salarii reduse sau fără slujbă, familiile cu credite atât de dinamică încât ustură pe cocoaşă, micii patroni sau PFA care au încasat din plin tâmpeniile astea fiscale. Ei vin la vot? Pe ei îi convingi? Poate că sunt mulţi, dar proşti sunt?

P.S. În final, m-am decis să evit alte articole politice de blog pentru câteva zile. Mă simt deplin umilit. My job is on the brink of extinction… Curious why?

Sindromul Stockholm instituţional

Tradiţional, sindromul Stockholm descrie un efect psihologic al răpirii şi sechestrării unei persoane în situaţii extreme de stress. Se pare că subiecţii sechestrului îndelungat ar putea să dezvolte sentimente de simpatie şi înţelegere faţă de sechestrator. Realist vorbind, victima empatizează – pentru că dezvoltă impresia că înţelege situaţia – cu agresorul şi ajunge să-i ţină partea. Patologiile moderne au dezvăluit chiar cazuri în care răpiţii au vorbit în tribunal pentru achitarea/dezincriminarea răpitorilor. Clasic. Clinic. Dureros şi de neînţeles.

Instituţional, efectele sunt cu mult mai perverse. Se ajunge ca oamenii care trăiesc timp suficient în sistemul administrativ defectuos să ajungă să-i înţeleagă şi aprecieze resorturile. Ajungi captiv în sistemul pe care încerci să-l înţelegi pentru a-l da în vileag, a-l demonta, a-l reforma. Bănuiesc că e o problemă foarte actuală pentru clasa politic-administrativă din România. Ajungi să te mulţumeşti cu mult prea puţin în termeni de reformă şi să găseşti natural justificări pentru potlogăriile unei clase super-puse, care trăieşte în alt cadru decât cel legal, civic, normal.

Mi-am dat seama de problema de faţă într-o discuţie despre repolitizarea şefiei direcţiilor administrative de la nivel local/judeţean. Un coleg chiar a avansat ideea că aceste direcţii pot fi profesionalizate dacă lideri îşi vor schimba apartenenţa politică la fiecare schimbare de guvern.

Evident că nu se schimbă mare lucru, schimbarea şefilor de direcţii locale pe criterii politice s-a făcut lejer şi în ilegalitate. Dar de unde şi până unde bucuria legalizării şi transparentizării nedreptului? Din punctul meu de vedere, politizarea funcţiilor de conducere din direcţile judeţene şi locale denotă setea de sinecuri, unde apropiaţii unor partide pot încasa un salariu dolofan de la stat fără să fie obligaţi să facă ceva în mod real. Papagalul de partid nu face decât să ocupe nominal o funcţie şi să contribuie la partid cu o sponsorizare de, să zicem, jumătate din venit şi ocazionala influenţă pentru vreo beizadea de nivel înalt. Simpatic şi democratic, nu?

Trăim într-o ţară în care orice dobitoc lipsit de civism ajunge să se prosterneze la altarul lui Mircea Badea, un soios anti-sistem care ştie ce trebuie să spună pentru audienţă. Din prea multe puncte de vedere lipsa de civism ne uneşte coşmarurile, fie că se numesc Badea, Băsescu, Voiculescu, Patriciu sau Becali. Din prea multe puncte de vedere simpatizăm cu cei anti-establishment care şi-au format un sistem propriu, clandestin, de clasă dominatoare. Din prea multe motive suntem nişte proşti pentru că uităm că dominaţii sunt tot timpul mai mulţi decât dominanţii.

Iar de dominat, nu-i dominăm noi pe cei de la ţară, pe cei mai puţin educaţi sau mai prost plătiţi. De dominat suntem dominaţi de cei cu care suntem de acord împotriva firii, bunului simţ sau legilor. Anarhismul auto-declarat al lui MB l-a transformat într-un simbol mai puternic decât îşi imaginează atunci când vorbeşte spăşit, la Gâdea în studio, despre proşti şi şmecheri. Noi, cei de partea cealaltă a TV-ului, suntem proştii.