N-am mai scris o vreme

Nu ştiu de ce. Din sentimentul ăla patetic ca oricum nu contează. Probabil. Poate şi pentru că am ajuns să fiu zgârcit cu confortul meu demult pierdut. Pierdut printre materiale, printre saltele cu arcuri şi muguri de fum pierdute undeva. Acum câteva zile am văzut Dunărea în fierbere. Nu live, ci la televizor. Şi, mă rog, nu fierbea, ci era ceva mai caldă decât aerul şi, long story short, ieşeau aburi, ca şi cum ar fierbe. Frumoasă metaforă pentru cum mi se pare că-mi fierb călcâiele câteodată.

Mă mut, ţi-am zis? Mă mut la 2 ore distanţă de mare, mă mai gâdil eu când povestesc. Mă mut mai aproape de mai departele la care visez cu ortoxodie de când mi-am dat seamă că s-ar putea să plec. S-ar putea să plec ăsta chiar m-a gâtuit de câteva ori. Stăteam semeţ, la înălţimea părerilor mele de copil ambiţios şi gânduş ăsta mă lovea în gât. Şi lovea nu a înec, ci a tăiat respiraţia. Uf, ce departe ar fi New York. Cam la fel de departe cât părea şi Titan acum câteva luni, când nu explorasem încă partea aia de oraş.

Vreau să-mi pară rău că nu am scris mai mult. Probabil că cea mai bună soluţie ar fi să opresc chiar acum, deşi simt că sunt prea multe lucruri pe care nu le-am spus sau nu le-am scris outloud. Răspunsul la de ce blog parcă se schimbă puţin acum. Mă rog, se adaptează. Acum scriu ca să ştiu să mă citesc mai peste vreme. Când plouă, când ninge, când arde soarele şi nu am 2 ore ca să ajung la mare. Când nu am suflu să spun tot ce am în cap şi când se aşază momentele alea îngrozitoare în care taci lângă altcineva. Şi aştepţi. Atunci ar fi o idee bună să-mi mai aduc aminte. Puţin câte puţin. Până la prea-plin. Da, aşa e, n-am mai scris o vreme şi n-o să mai am ce citi o vreme.

Un mitic contemporan dixit

- Sexul a fost atat de bun, încât şi vecinii au fumat ţigara de după.
- Împrumută bani de la un pesimist. Nu se aşteaptă să îi primească înapoi.
- Experienţa este ceva ce obţii abia atunci când eşti prea bătrân pentru ea.
- Prietenii vin şi pleacă. Duşmanii se acumulează.
- Dă-i unui om peşte şi va mânca o zi. Învaţă-l să pescuiască şi va sta toata ziua în barcă, cu sticlă de bere
în mână.
- Cine crede în telekinezie, să îmi ridice mâna.
- Nu sunt vegetarian pentru că iubesc animalele. Sunt vegetarian pentru că urăsc plantele.
- Înainte eram mereu indecis. Acum nu mai sunt aşa sigur.
- Dacă papuşa Barbie e aşa populară, de ce trebuie să îi cumpărăm prieteni?
- Dacă ai impresia ca nu îi pasă nimănui dacă mai traieşti, încearcă să nu plateşti câteva rate la bancă.
- Zâmbeşte! E al doilea cel mai frumos lucru pe care îl poţi face cu buzele.
- Unii beau din fântâna cunoaşterii. Alţii fac gargara.
- Cel mai scurt drum dintre două puncte este mereu în construcţie.
- Există trei tipuri de oameni: cei care pot să numere şi cei care nu pot.
- Barbaţii au doar două necesităţi: sexul şi mâncarea. Daca vezi că partenerul tău nu are erecţie, dă-i un sandviş.
- Femeile nu vor fi niciodată egale bărbaţilor până când nu vor putea să se simta sexy în ciuda cheliei şi burţii de bere.
- Un bărbat îndrăgostit nu este complet până nu se însoară. După aia e terminat.
- Intenţionez să trăiesc veşnic. Până acum sunt în grafic.
- Psihiatrul mi-a zis că sunt nebun. I-am zis ca am nevoie şi de o a doua opinie. Mi-a zis că sunt şi urât.

Credits go to a certain Madalin. Thanks for the good laugh

Nimic despre meci – ghid de microbist

Derby-ul este o chestiune importantă, care poate schimba starea de spirit a microbistului pentru o bună perioadă de timp. În bine, în rău, nu prea contează. Dacă e derby, sigur o să fie destui de microbişti afectabili de ambele părţi şi, implicit, în ambele direcţii. Egalul nu face decât să taie pe jumătate un sentiment bivalent şi să-l uniformizeze, cu eventuala referire la “dacă dădea ăla gol…”.

Mersul pe stadion nu face decât să amplifice sentimentul respectiv. Personal, ziua meciului se iveşte cu manifestări fizice destul de ciudate. Deseori nu pot mânca, fumez ca un turc la cafea şi câştig o nouă dimensiune la starea de greaţă cotidiană. Pe lânga astea, mai am şi redescoperiri. Redescopăr toate micile superstiţii pe care le-am practicat vreodată sau de care am auzit vreodată. În general, e destul de uşor să-ţi dai seama ce zi este: cerşetorii câştiga ceva mai mulţi bani de la băieţii cu fulare, gurile de canal sunt temeinic ocolite, pasul principal este întotdeauna dreptul, pisicile negre sunt alergate cu furci şi iatagane, toate bisericile sunt închinate cuviincios etc.

Mărturisesc că aştept cu nerabdare un documentar despre comportamentul pre-derby al microbiştilor înfocaţi. Ar fi amuzant să vezi câteva zeci de bărbaţi alergând după “noroc”-ul pe care ţi-l bagi în sân cu trei scuipături scurte, ultraşi cu ochii în patru după maşini roşii sau tineri închinând cu sârg fularele în biserici. Ăsta chiar ar fi un film de văzut acasă, cu familia.

Apoi, merită amintit ce se face la finalul meciului. În funcţie de rezultat, trebuie adoptat un stil de argumentaţie interioară. Mă rog, în caz de victorie şi bucurie, nu prea mai merge nici o argumentare. E pur şi simplu beatitudinea la maxim. Dacă eşti microbist înfocat, ştii întotdeauna că “noi am câştigat”, “am fost cei mai tari”, “anul ăsta sigur luăm şi noi campionatu’” etc. Nici nu-ţi trebuie un minim efort raţional, toate astea-ţi vin natural. Plus entuziasmul. Wow, entuziasmul. Ralph Waldo Emerson parcă spunea că nimic măreţ nu poate fi făcut fără entuziasm. Ei, cu entuziasmul celor care ies de pe stadion după câştigarea unui derby poţi să faci revoluţie, să-l dai jos pe Băsescu şi să îl şi trimiţi pe Geoană în spaţiu, după cum îşi dorea. Pe scurt, dacă câştigi, rememorezi ce spunea la un moment dat Bill Shankley, un faimos manager de Premier League: Some say football is a matter of life and death. They’re dead wrong, it’s much more than that.

La fel, dacă pierzi, există o altfel de linie de argumentaţie la care trebuie să te gândeşti ca să reuşeşti să rămâi întreg psihic. Resentimentul provine nu numai din eşecul personal, dar şi din teama de ce vor spune cunoscuţii tăi nemicrobişti – îi vom numi aici ignoranţii naibii – sau cunoscuţii tăi microbişti, fani ai celeilalte echipe, – îi vom numi aici jigodiile naibii. Deci, în momentul în care echipa ta tocmai a pierdut un derby, trebuie să-ţi aduci aminte de cuvintele dragei tale mame sau a unei alte esenţe de gândire reactivă, preponderent feminină – o vom numi aici gospodina tipică: “Lasă mamă, ca e doar un joc”; “Nu-ţi dau ăia de mâncare”; “Ăia câştigă într-o zi cât tine într-un an şi tot tu plângi pentru ei?” etc. Cam 10-15 minute de concentrare absolută, în tăcere, pe acest subiect, şi eşti izbăvit. All but happy thoughts, dar tot o să fii ceva mai împăcat cu tine însuţi. Poate chiar vei putea să şi adormi odată ajuns acasă. Cine ştie, dacă eşti destul de convingător cu tine însuţi, poate chiar vei putea să şi munceşti a doua zi fără să te gândeşti la asta.

În final, de trecut în revistă o serie de do not-uri ulterioare pierderii unui derby:
Nu vorbi la telefon cu oameni la care ţii/care ţin la tine. Nu o să reuşeşti decât să-i deprimi. La rigoare, o să creadă că ei n-ar putea avea un efect asemănător asupra ta şi se vor gândi că nu-ţi pasă cu adevărat de ei. Prea multe gânduri în prea multe direcţii nu-ţi vor permite să susţii o conversaţie inteligentă/inteligibilă/normală. Draga ta mamă sau respectabilul tău tată se vor gândi că te-ai dat pe droguri. Prietena ta se va gândi că te-a părăsit cealaltă sau că nu eşti mulţumit de viaţa voastră sexuală. Prietenul tău din liceu va crede că te-ai schimbat prea mult şi nu mai eşti ăla cu care poştea o ţigară în buda de la Hasdeu. Pe scurt, rişti să-ţi fuţi viaţa socială.

Nu te gândi la chestiuni care necesită concentrare. Nu o să-ţi iasă. Şi faptul că nu o să-ţi iasă o să te frustreze şi mai mult. Nu încerca să faci un rebus, nu încerca să te uiţi la vreo emisiune politică, nu încerca să-ţi aduci aminte care era morala ultimei cărţi pe care ai citit-o. Nu încerca să te gândeşti ce e pe ordinea de zi a Parlamentului, nu încerca să-ţi aduci aminte versuri de la Pink Floyd sau Led Zeppelin. Nu încerca să-ţi dai seama cum se spune “morţii mă-tii de ratangiu de căcat” în engleză sau franceză. Te va face să te simţi prost şi-ţi va aduce aminte că echipa ta a pierdut. Pe lângă asta, s-ar putea să crezi că slujba ta e inutilă, nu ai acumulat nimic semnificativ în atâţia ani de şcoală şi-ţi vei da seama că vecinii tăi te salută doar cu speranţa ascunsă că te vor putea ruga într-o zi să le muţi mobila. Pe scurt, rişti să-ţi fuţi self-esteem-ul.

Nu încerca să conduci maşina. Asta e puţin cam no-brainer. Eşti nervos şi cu gândul în altă parte. Drept urmare, rişti să consideri culorile întâlnite în trafic simple reminder-e pentru culorile echipei în faţa căreia s-a pierdut derby-ul. Le vei înjura şi îţi vei demonstra nesupunerea prin “a te pişa pe el de semafor”. Partea cu adevărat naşpa este că sunt mult mai multe echipe în roşu decât în verde. Pentru că ceilalţi oameni din trafic probabil nu au fost la meci sau nu l-au privit la televizor, este de aşteptat ca ei să nu empatizeze cu simţămintele tale şi să ia de drepte semnalele de trafic. Pe lângă toate astea, suntem în criză şi probabil că ai uitat să plăteşti ultima rată la asigurare, boule ratat ce eşti. Pe scurt, rişti să-ţi fuţi maşina luată în leasing, cu bani de la părinţi.

Nu încerca să bei, mânânci sau ieşi în club. Stomacul tău ţine mai mult cu subconştientul decât cu tine. Chiar dacă tu reuşeşti să te păstrezi la un nivel care mimează sănătatea psihică, ştim cu toţii că nu e adevărat. Posibilele efecte le ştii deja, chiar dacă au fost cenzurate în reclamele de la furazolidon sau de la anti-vomitive. În club, e mai rău. Odată, nu o să te simţi bine pentru că ar trebui să bei. Pentru băut, vezi mai sus + faptul că suntem în criză şi n-ai bani. Un alt element cu valenţe adjuvante ar putea fi persoanele pe care le întâlneşti în club. Ele vor face parte din categoriile anterior numite “ignoranţii naibii” sau “jigodiile naibii”. Cei ca tine au stat acasă, să doarmă în pernă. Cel mai interesant ar fi totuşi să te întâlneşti cu fotbalişti de la echipa ta sau de la echipa rivală. Pe scurt, rişti să-ţi fuţi stomacul sau libertatea juridică.

“Nu încerca să-ţi promiţi că a fost ultima dată.” Nu păcăleşti pe nimeni. Chiar dacă nu-l înţelegi, ştii destul de bine ce înseamnă să fii microbist…

Nici măcar corupţia nu mai e ce a fost…

După ce am văzut cazuri de corupţie cu caltaboşi şi pălincă, acuzaţi foarte bănoşi eliberaţi din arest pe motiv de “vreo boală sau alta”, acum mi-a fost dat să o văd pe a mai nasoală din istorie. După cum scrie nepotul ziarului cu găina mamiferă aici şi aici, există un violator condamnat de vreo ţânşpe ori, liber prin Bucureşti. Partea interesantă abia acum vine. Atenţie: deşi recidivist, demonstrat agresiv şi un veritabil pericol social, se pare că a fost eliberat ultima oară pe motiv de boală. Mă rog, e vorba de o boală care nu i-ar fi permis tehnic echiparea cu arma crimei pentru viol. Which is kinda weird.

Ce este super weird este faptul că această maimuţă nu ar fi avut de unde să scoată bani pentru şpagă. Ultimul articol din EVZ povesteşte cum a furat un Oltcit ca să aibă din ce trăi. Atunci vin eu şi întreb: bă cretinătăţilor-dumneavoastră de cine mama dracului v-a pus ciocănel în mână şi creier doar în farfurie, voi daţi drumul pe şest la parameci d-ăştia chiar şi fără să vă luaţi un ban pentru acasă? Proşti sunteţi frate. Dacă p-aia cu “cei care au bani, au totul” o puteam înţelege, “smor io” dacă înţeleg cum naiba eliberaţi cercopiteci violatori pe nasolie clară. Simpatie? Vreun experiment social? Vă gândeaţi că fără el nu mai există crime în ţară şi vă disponibilizează Boc pe motiv de lipsă de activitate?

M-am săturat, cât de dobitoc mă credeţi?

M-am săturat să deschid televizorul în timp ce mă grăbesc să fac puţină ordine în sufrageria de 3/3 m sau să atârn rufe de vreun colţ de şifonier, din lipsă de spaţiu, şi să îmi vină să fac loc la realitate cu capete date în pereţi. M-am săturat să fie luat de prost cu cea mai mare seninătate posibilă şi, în aproape orice situaţie, să-mi fie arătat un tom de legi. M-am săturat să aud politicieni care se plâng că ei vor să facă bine, dar nu înţeleg de ce nu le iese până la capăt. Bă idioţilor, voi nu ştiţi puţină istorie? Nu v-aţi uitat la Falling Down, cu Michael Douglas? Nu mai sunteţi capabili să gândiţi ca simpli cetăţeni? Chiar nu vă daţi seama că, la un moment dat, o să fiţi alergaţi cu furci şi torţe printr-o pădure, cu oameni al căror singur scop va fi de a vă vedea arzând, ţipând şi cerând îndurare?

Încă de la Omar Hayssam încoace tot aflăm cât de dobitoci ne cred oamenii care ar trebui să ne apere. Nu numai politicienii, nu numai poliţiştii, nu numai magistraţii. Toţi ne cred proşti şi toţi vor să ne testeze limitele. Uitaţi ce se întâmplă. Un om a fost eliberat din arest pentru că a fost demonstrat că suferă de claustrofobie. Ironic, nu? Să ai o boală care te pune în imposibilitatea de a fi închis. Un altul a fost eliberat din arest pentru că s-a demonstrat că i s-au atrofiat testiculele. Înţelegem să-l închideţi, dar să nu mai aibă săracul hoţ şi – vorbesc foarte serios – VIOLATOR Dănuţ Udilă activitate sexuală? Petrişor Duduianu, probabil aţi auzit şi de ăsta, a fost eliberat din arest pentru DEVIAŢIE DE SEPT!!! Hayssam a fost eliberat din arest pentru a se opera de cancer. Serghei Gorbunov a fost eliberat din arest pentru a se trata de glaucom. Şi nimeni nu a fost tratat sub pază. Toţi au fost eliberaţi cu promisiunea de a reveni în arest după rezolvarea problemei de sănătate.

Ai mei îi spuneau dresaj. Chipurile faci nişte chestii tâmpite în repetate rânduri şi îţi asumi certurile şi pedepsele pentru ca, data viitoare când vei face ceva aiurea, să pară minor în comparaţie. Eu cred că cei de mai sus se califică la tâmpenii minore prin comparaţie. Cele mari au fost altele, pe care ne-am învăţat să le privim ca erori ale epocii, de mult depăşite. Sau deloc depăşite?

Ufffa, greu weekend ne aşteaptă

De fapt, grea e viaţa ce ne aşteaptă. Cum naiba, păi credeţi că mai durează mult până când asistentul frumos vorbitor al lui Patriciu o să ajungă lider de opinie? Adică, să avem pardon, e ziarul lui, e normal să-şi poată pune numele în dreptul oricărui editorial, ce naiba? Nu înţelegeţi economia de piaţă, valoarea unui business? Draci şi candelniţe de oropseală…
Mi se pare foarte amuzant cum mogulul number 1 s-a hotărât să-şi atârne tovărăşeşte numele în propria-i gazetă, dar şi să măsluiască notele primite de la comentatori. Nu de alta, dar unele statistici arată că Dinu Paturiciu are gradul de încredere pe undeva pe la 7% – sic -, iar nota pentru articol şi majoritatea comentariilor sunt cât se poate de flatante. Cred că i-a mandatat pe jurnaliştii din trust să scrie frumos şi de bine acolo dacă vor şi ei majorări salariale cum au luat ăi de la Realitatea-Caţavencu, nu cum au luat ăi de la Intact. Apropos de Intact, se pregăteşte o deparcare mogulicească peste Antene. Am înţeles că Antena3 nu se pune la socoteală, oricare ar fi afacerea. Probabil şi-a făcut şi DV calculele.

Şi eu tot apuc să mă distrez. Doamne, cum naiba permiţi Tu Doamne să se întâmple candidaturi de acest tip? Adică se lucrează pe o dublă discreditare. Cum naiba să te uiţi la pozuci d-alea, să auzi duduile gângurind vreo idioţenie şi să mai crezi în reforma de cadre din politică? E ca şi cum te-ai duce la un bordel ca să angajezi CEO pentru Apple: s-ar putea să ţi se susure seductiv în ureche despre competenţa unora, dar nu e a bine să şi crezi.

Am zis

Vând maşină…

Proşti, da’ mulţi…

Constantin Negruzzi – Alexandru Lăpuşneanu

Câteodată nu poţi să te baţi cu statistica şi ajungi accepţi ca facsimil de realitate o idioţenie. Lucrurile stau aşa pentru că majoritatea nu le vrea altfel. Pentru că majoritatea tolerează prostia. În teoria grupurilor se demonstrează faptul că opinia generală se apropie mai mult de realitate cu cât reprezintă media input-urilor mai multor oameni – chiar şi neinformaţi/needucaţi.
Ajuns aici, nu mai poţi decât să te întrebi: Is This The World We Created?

Din incredibilele povestioare ale Guvernului Boc

Tocmai am aflat că un ministru al celui mai scund Guvern din Europa locuieşte cu părinţii. Gabriel Sandu, ministrul Telecomunicaţiilor, nu are înscrise pe declaraţia de avere nici proprietăţi, nici depozite bancare sau autovehicule. Se pare că domnul a divorţat de curând şi a rămas fără orice fel de avuţie care să-i prisosească la declaraţia de avere. Oportun moment. Mă gândesc totuşi, cum naibă a pierdut totul la divorţ? Trebuie să fi fost prins făcând nişte tâmpenii destul de mari, nu? Acum încep să mă gândesc la fotografia lui Şuţu. Atenţie, este necesar un contrast anume pentru a descifra tainele imaginii.

Totuşi, un ministru cu tâmpenii atât de mari nu e atacat de presa de scandal? Curios…

Proiectarea idealului

Una dintre caracteristicile cele mai savuroase ale omului este, în mod cert, faptul că nu poţi fi niciodată sigur de felul în care va reacţiona într-o anumită situaţie. Fără speculaţiile de tip Tănase Lumânăraru – sau cum îl chema pe ţiganul din Ultima Noapte… – care spunea că “trebuie întotdeauna să prezici ceva; dacă nu se va întâmpla, lumea va uita, dar dacă se va adeveri, toată lumea va zice că ai avut dreptate”. Nu, oamenii nu pot fi culcaţi la şubler în termeni de acţiuni şi reacţi(un)i. Partea tocmai frumoasă este faptul că există anumite caracteristici socio-psihologice care încurajează un anumit tip de reacţie. De exemplu, în perioada sărbătorilor, mulţi oameni s-ar comporta mult mai frumos cu proaspăt cunoscuţii decât în alte momente; după ce echipa favorită de fotbal câştigă campionatul ar fi mult mai simpatici şi mai dornici de a scoate bucuria şi din alţi oameni; după un film romantic ar fi mult mai capabili să spună chestii mushy. Aproape fiecare etapă a vieţii umane este un moment de emulaţie psihologică internă, care dă peste cap imaginea ta proprie, cea difuzată către ceilalţi oameni.

Partea cu adevărat proastă a acestui algoritm este că perturbă modalitatea în care cunoşti oamenii pe termen scurt. Dacă prima impresie este în general de neschimbat şi portretul în creion al relaţiei tale cu persoana respectivă, ea nu va ţine cont neapărat de perioada de emulaţia în care tu sau el vă aflaţi. Această dilataţie a propriei percepţii face aproape imposibilă statistic cunoaşterea reală a unui individ cel puţin pe termen scurt. O face destul de dificilă şi pe termen lung. Dar ce face bine această dilataţie este cu mult mai spectaculos. Pentru că, în lumina unui aranjament de întâmplări fericite, un om poate să aibă impresia că a întâlnit perfecţiunea. Aceasta, atât de mult hulită ca termen obiectiv, a avut mereu un succes monstru mai ales în literatură ca edificiu clădit subiectiv. Iar această perfecţiune, deşi iremediabil efemeră şi inimaginabil de înşelătoare, are ca efect conturarea unui zâmbet pe faţa privitorului. Câteodată acesta devine peren, câteodată sordid sau poate chiar amar. Dar ce face întotdeauna pe termen scurt este să bucure.

La mulţi ani

Cam ce se întâmplă când minţim…

Deseori, minciuna are picioarele scurte. Şi asta nu neapărat pentru că este descoperită ca minciună. Mă rog, clar că şi acest mic detaliu este un dezavantaj. Dar cel mai mare dezavantaj este altul. Anume faptul că devenim conştienţi cât de uşor este şi pentru ceilalţi să mintă. Iar asta îţi cam dărâmă ceea ce vrei să numeşti temelia structurii tale sociale. Pentru că, dacă oamenii mint sau pot minţi, nu trebuie să ai încredere în ei, dacă nu poţi să ai încredere în ei nu pot să te simţi bine în jurul lor, dacă nu poţi să te simţi bine în jurul oamenilor mai bine te duci şi te împuşti, pentru că nu mai ai mare lucru de văzut sau trăit în viaţă.

Totuşi, pentru oamenii aceia banali care mint fără a conştientiza că îşi fură singuri căciula – da, sună a clişeu, ştiu, – a fost inventată cinematografia. Cinematografia îţi poate explica mult mai repede şi mult mai clar ce am spus eu mai sus. Chiar dacă nu se foloseşte de imagini. Probabil că nu numai alea valorează 1000 de cuvinte