Sondaj BCS – 2 weeks to go

Foarte interest acest sondaj. Şi foarte uşor de descifrat, deşi modalitatea de selectare a subiecţilor pare lacunară.

Câteva observaţii rapide:
- UDMR nu este la limită pentru intrarea în Parlament. De destule ori, intenţiile de vot din dreptul partidului maghiar se învârt pe la 5%. Important de reţinut este că există un număr destul de mare de maghiari în România, care pot reprezenta, în funcţie de prezenţa la vot, între 8 şi 14% din alegători.

- PSD sunt lideri autoritari ai investiţiilor şi acţiunilor în teritoriu. Se confirmă trendul accelerat de creştere. A scăzut relativ simţitor – şi ironic – percepţia de partid corupt. Deh, probabil cadourile electorale nu au fost socotite.

- PRM stă bine numai în Crişana Maramureş, Dobrogea şi Banat, zone aflate la mare distanţă de controlul lui C.V. Tudor. Este de urmărit dacă aceştia se vor reorienta către PD-L sau vor face tot posibilul pentru a intra în Parlament singuri. Dacă sunt atât de departe de Vadim, este posibil să fie şi reticente la ideile lui de mărire în caz că-l bagă în Parlament. De reţinut este ipoteza unui Guvern minoritar PD-L susţinut din umbră de PRM, după modelul PNL şi PSD-PC.

- Se pare că mai orice candidat ce locuieşte în colegiu, are cel puţin o legislatură şi este dintr-un partid mare ar avea prima şansă chiar şi fără susţinerea primarului. Sprijinul primăriilor a fost considerată o condiţie de către partide până acum. După o discuţie cu un sociolog, trebuie să nuanţez. Sprijinul primarului este foarte foarte util în mediul rural, dar cam atât.

- PD-L continuă să se afle pe primul loc în preferinţele votanţilor însă va fi clar dezavantajat de data alegerilor, 30 noiembrie. Este de aşteptat ca electoratul dinamic al dreptei să se plaseze într-o vacanţă de 1 decembrie în perioada respectivă. Dacă PNL şi PD-L vor reuşi să-şi mobilizeze electoratul, ar trebui să obţină scoruri mai bune pentru redistribuire.

Post-edit: foarte bună şi precizarea lui Pavel Lucescu. Ca întotdeauna

American Buffalo

Îmi imaginez o sufragerie călduţă, unde penumbra este în deplină stăpânire. Acolo se strâng în fiecare dumincă 3 prieteni care şi-au pierdut tinereţea împreună. Fiecare dintre ei lucrează într-o corporaţie importantă, pe o funcţie de middle management cu responsabilităţi sporite. Singura zi din săptămână pe care ştiu sigur că o au liberă este ziua pe care aleg să şi-o petreacă împreună. Sigur, fiecare dintre ei are deja o familie – echipată cu soţia de asemenea corporate, care lucrează mai mult, şi băieţelul emo sau feţita băieţoasă din dotare. Fiecare dintre ei înfruntă rafale puternice de urlete o dată pe săptămână, fix înainte de a pleca pentru a se întâlni cu băieţii.

Exact asta e atmosfera la care te duce gândul după ce te duci la “American Buffalo”, de la Teatrul Act. Nici măcar blondul care seamănă cu Kenneth Branagh nu reuşeşte să-şi astâmpere zâmbetul total neactoricesc de pe vârful buzelor şi din ochi. Pentru că este evident că ei se distrează şi fac din asta o chestiune de onoare contagioasă. Atât de contagioasă încât umorul de context şi umorul de limbaj ale scriptului găsesc atât de mulţi complici în public, parcă special pregătiţi pentru a permanentiza rafalele de râs. Comedie de bucătărie, însă una straşnică, făcută expres pentru a uşura tranziţia tânărului – în trup sau spirit – privitor către din ce în ce mai restrânsul weekend.

American Buffalo nu reuşeşte niciodată să te facă să uiţi că eşti într-o sală de teatru şi că ai în faţă trei oameni normali mai degrabă decât trei actori. Dar o face atât de dezinvolt şi plin de un farmec al chefului încât pur şi simplu nu te poţi supăra pe protagonişti. Dramele individuale ale personajelor sunt acompaniate de surâsuri pline de subînţeles, care încearcă să deducă din timp următorul gest creator de umor. Da, am reuşit să văd o piesă predestinată marilor prietenii. Mulţumesc M, îţi datorez ceva mai multe decât crezi.

P.S. Ignore the visual aid. Only sounds count

O chestiune de farmec

M-am gândit de câteva ori în viaţă cum ar fi fost să văd declicuri negative ale eroilor mei din copilărie. Cum ar fi fost să rateze Hagi un gol facil la un turneu final sau vreo demnă urmaşă a Nadiei o săritură simplă? Cum ar fi fost să vedem ceea ce consideram nu numai aproape de inima noastră, dar şi un bun prieten, unul dintre oamenii sau procesele pe care le credeam infailibile într-un moment de slăbiciune. Eu am văzut destule dintre ele şi ţin minte cum am reacţionat. Le-am apărat cu tot ce înseamnă justificare stupidă sau nu în faţa celorlalţi, dar în primul rând în faţa mea. Am ţinut întotdeauna cât mai aproape şi cât mai credibil ceea ce consideram de la natură perfect şi fabulos.

Righteous Kill este mai mult decât orice, o chestiune de farmec. La fel ca o sticlă de vin bun cu care te-ai obişnuit în timp şi de la care ştii întotdeauna la ce să te aştepţi pe care o bei la înmormântarea unui prieten. O chestiune care-ţi trezeşte un sentiment cald, o tresărire de argint viu într-un corp înmuiat de trecerea timpului. Expunerea te tratează în primul rând pe tine şi, cu precizia unui bisturiu, îţi spune exact cât de mult timp a trecut de când eroii tăi au fost la fel de buni precum îi credeai. Pentru că există o modalitate bună de a îmbătrâni şi una rea de a o face. Dar ambele îţi spun că eroii tăi îmbătrânesc de asemenea. Şi tu odată cu ei.

In case…

In case anybody’s wondering what has to be done to end a concert with a smile, here’s some Maceo Parker for you. No clever piece of writing could ever match the urge to dance this tune gives you. So I leave your ears to feast accordingly.

Cheers

Rant Casey

Mulţumesc Eugen

Nu ştiu cum e la alţii, dar mie mi-e foarte greu să nu îl plac la nebunie pe Palahniuk. Şi, de fiecare dată când încerc să explic de ce, mă ascult şi mă minunez cât de nepotrivite mi se par aprecierile mele. Înţelegerea şi explicarea lui Chuck este cam ca problema Sfântului Augustin cu timpul: Ce este timpul ? Dacă nu mă întrebi, ştiu. Dacă mă întrebi, nu mai ştiu. Mucaliţii ar spune că este vorba de o motivaţie greblă la mijloc, ce nu poate fi explicată atât de uşor fără a te pierde în detalii.

Cert este că ultima carte a lui C.P. mi-a confirmat părerea. An Oral Biography of Buster Casey este una dintre cărţile care reuşeşte să îţi distorsioneze percepţia asupra timpului când o citeşti, dar mai ales când o trăieşti. O naraţiune care ridică atât de multe probleme şi atât de spinoase dileme morale încât eşti obligat să te opreşti la fiecare 2-3 capitole pentru a reflecta dacă-ţi mai place sau dacă vrei să continui lectura. Maestrul stilului care începe să fie recunoscut prin literatura de anticipaţie socială scrie alert şi violent, dar fix destul de criptic încât să nu te lase să te distanţezi. Efectul este ca şi cum un televizor te-ar obliga să te uiţi la un anumit post prin ascunderea telecomenzii. Fie stai şi te uiţi, fie pleci şi-ţi trăieşti un timp gândindu-te la ce ai văzut şi aflat. Şi vai, asta da povară. 

Rant Casey este, printre multe alte descrieri tipicare, o colecţie de reverii solide frumos editate împreună pentru a duce la sentimentul de discuţie de duminica cu părinţii tăi în care ei sunt 100% sinceri şi deschişi la întrebările, nevrozele sau curiozităţile tale. Poate că e vorba de jocurile stupide ale copilăriei, de obsesiile devenite familiare ale fiecărei rude apropiate sau de câte o mică bombă lăsată în mâncare pentru a determina publicul înfometat să mănânce cu grijă şi să aprecieze cu atât mai mult ce găteşte gazda. Poate că e vorba de sentimentul dureros de a citi despre nişte lucruri pe care ai fost foarte aproape de a le trăi, însă cărora nu ai avut niciodată curajul să te dedai. Poate că e pur şi simplu sentimentul de vacanţă din interiorul cărţilor. Pentru că nici un personaj al lui Chuck Palahniuk nu trăieşte în lumea cu care trebuie să ne obişnuim noi, cu jobul plictisitor şi cronofag, cu prietenii plictisitori şi cronofagi sau cu familia, la fel de plictisitoare şi cronofagă. Sentimentul este că personajele lui Palauhniuk chiar trăiesc, şi o fac cu o poftă greu de întâlnit în altă parte.

Da, încă o carte de al cărei final m-am temut teribil. De ce mama naibii a trebuit să se oprească din scris ?

5 minute

Există bucurii ale ochiului şi bucurii ale sufletului

De fiecare dată când îmi pun în cap să vorbesc despre fotbal, mă amuză teribil o amintire livrescă. Una dintre cele mai bune cărţi despre realitatea internă a arhetipului de microbist vorbeşte despre cretinitatea autoasumată a suporterului. Majoritatea pasionaţilor de fotbal cu o minimă adaptare la viaţă sunt extrem de conştienţi de faptul că o metaforă sportivă nu e chiar cea mai bună modalitate pentru a descrie problemele serioase din viaţă. Prins în offside nu descrie foarte bine razboiul dintre Georgia şi Rusia, la fel cum apărare supraaglomerată nu explică toceala din sesiune sau schimbarea benzii de atac nu te duce cu mintea la căsătorie. Dar asta e prea puţin important, pentru că noi ne folosim şi ne vom folosi cu brio de aceste aide memoire ca să interiorizăm ce se întâmplă în jurul nostru.

Fotbalul m-a învăţat destule lucruri bune. M-a învăţat ce înseamnă spiritul critic şi cât de important e să pui lucrurile în context. Într-un meci normal apuci să vezi ce merge şi ce nu merge, iar scorul final reprezintă comparaţia implicită cu echipa adversă. Cât timp ştii cu cine te compari, nu trebuie să fii cel mai bun din lume, ajunge să fii cel mai bun participant activ. Dacă eşti puţin mai bun decât orice competitor, fie el slab sau puternic, e suficient. E cea mai la îndemână formă de “cel mai bun” posibilă.

5 minute a însemnat capacitatea noastră ca privitori de a ne coordona ritmul respiraţiei cu 11 tineri supraplătiţi şi extrem de transpiraţi. 5 minute a însemnat lupta noastră pentru a ne răzbuna pe toate shaormele nasoale pe care le-am mâncat sau pentru toate cariile dobândite de la baclavale sau sugiucuri. 5 minute a însemnat distanţa de la ce bine că eşti la ce mirare că sunt. 5 minute de dominaţie stelistă au fost răsplata noastră pentru cele 7 secole de dominaţie otomană. Şi au fost meritorii. Pentru că am prins în sfârşit curajul să recunosc pe viitor, când voi mai fi întrebat la ce mă gândesc, că încerc să revăd cu ochii minţii golul lui Nicoliţă sau voleul lui Dayro. Iar dacă mă gândeam la altceva…foarte posibil să fi fost legat tot de fotbal. Dar mă complac teribil. Sunt un cretin autoasumat al fotbalului

P.S. Laitmotivul postului nu se referă numai la fotbal, dar – vai – cât de bine se potriveşte acestui meci atât de “fâsâit”.

Bright side of life

“We shall never surrender”

Câteva mii de plete parcă scuzate de frizer tocmai în aşteptarea acestui moment. Câteva mii de capete special tunse pentru a semăna lui Bruce. Câteva sute de capete lovite de calviţie. Un întreg stadion atent la mişcările unor monştri. Şi nu, nu mă refer la ipostazele lui Eddie. Monştri, poate cei mai celebraţi, ai muzicii ROCK.

Muzica celor de la Iron Maiden nu ar trebui restrânsă la categoria sterilă şi limitativă a metalului. Ei sunt mult mai mult de atât. Ei sunt invocarea pornirii interioare spre reuşită, indiferent de costuri. Ei sunt vocea din minţile miilor de soldaţi englezi şi aliaţi din cel de-al doilea război mondial. Pentru că muzica celor de la Maiden cere vitejie şi vorbeşte despre moartea ta pentru un scop sau moartea celorlalţi pentru scopul tău.

Chitările băieţilor rivalizează vocea lui Dickinson în ceea ce anglofonii numesc atât de plastic bloodlust. Pentru că nimic din ce fac ei, din ce face Eddie, din ce spune muzica Maiden nu înseamnă altceva decât un apel la frenezie, forţă şi victorie. Cu orice mijloace, totul trebuie făcut. Şi poate această derogare de la legile uzuale face muzica lor cu atât mai dragă atâtor generaţii.

Şi totuşi nu pare puţin ironic ? Cea mai adecvată voce pentru metal să fie a unui familist convins, tată a 3 copii, pilot de avion şi doctor în filozofie ? Cel care vrea să se joace cu nebunia, elogiatorul cifrei satanice şi copilul lunii să fie Bruce Dickinson ? Poate doar la fel de ironic cum a fost să marchezi sfârşitul concertului Iron Maiden cu

 

A, era să uit. Poate nu ştiaţi ce poate face B.D. cu vocea sa…

Bruce Dickinson – Delilah

Bruce Dickinson & Montserrat Caballe – Bohemian Rhapsody

Nu există avocaţi

“Love, love is a verb

Love is a doing word”

Catharsis. Simplu, nu ? Cât de greu poate să fie să impresionezi până la durere ? Până la senzaţia de perfecţiune maximă. Până la privirea admirativă golită de orice fel de spirit critic.

Ca un ritual iniţiatic, în care te obişnuieşti cu ceva ce intuieşti a fi adevărat şi corect, şi cu care eşti conştient că n-ai mai avut contact. Totul în jur inspira la tăcere şi contemplaţie. Consecventă rămăne numai senzaţia de acceleraţie către perfect. Vocile, mesajele, luminile – toate vorbesc despre religiozitate. Noua religie a muzicii, care acaparează complet existenţa socială.

Cuvintele care se alergau pe ecran nu făceau decât să marcheze cartea de căpătâi a acestei noi religii. Pentru că nimic nu mai putea fi categorisit drept politic, democratic sau umanist. Totul devine pur şi simplu real. Veridic. Concret. Noul cult al realului muzical, total necritic, total habotnic şi frust. Şi plăcut.

Massive concert

Let me entertain you…

Cam ăsta a fost principiul. Bagă mare, bagă tare, n-o lăsa să cadă. Ţine frâiele sus şi cântă din chitara aia până te dor oasele degetelor. Iar voce, las-o jos că nu-ţi trebuie. Poate doar cât să ne dai tonul ca să ştim când şi ce să începem să cântăm.

Nu lua în seamă zâmbetele tâmpe ale celor care te ascultă. Ei n-au venit acolo decât să te asculte pe tine, să te facă pe tine să te simţi bine. Doar în prezenţa lor poţi să vezi în adevăr cât de bun eşti. Indiferent de calculele orizontale şi verticale cu rezultate variabile din tolba ta de contabil. Indiferent de frustrările tale normale de tânăr profesionist care câştigă mai puţin decât lucrează. Indiferent de oboseala din oase, greaţa din minte sau sictirul din vorbe.

Mai ţii minte când ne spuneai într-un bar obscur cum te gândeşti să renunţi ? Cum te gândeşti să încetezi să mai oferi zâmbete, visuri şi amintiri ? Mai ţii minte cum ţi-am spus cu toţii că un singur om pe care să-l ajuţi o singură dată în viaţă este infinit mai mult decât ţi-ar trebui ca să nu renunţi ? Şi asta nu pentru piedestal, faimă sau bani. Nu pentru laude, groupies sau fotografii cu ştaif.

Mai degrabă pentru că-ţi dă culoarea aia aurie despre care vorbeau alchimiştii. Aureola talentului, frumoasă vorbă. Pentru că tu te simţi cel mai bine când ne cânţi, chiar mai bine decât noi.

Pentru că e miercuri în cetatea fierului