De ce scriu?

Cel mai pe scurt ar fi să vă spun că scriu pentru că-mi place să mă citesc după o vreme. Ca un soi de cazier ideatic sau de fişă medicală a obsesiilor. Îmi place să mă recitesc pentru a vedea unde am fost, unde sunt şi să-mi caut eventuala destinaţie.

Mai pe lung, lucrurile se complică.

Dacă cititul e în declin, putem spune că, dimpotrivă, scrisul trece printr-un episod de ebuliţiune. Se scrie prost, dar se scrie mult. De vreme ce e născut poet, fiecare român are în raniţă bastonul de scriitor. Şi dacă nu de scriitor, măcar de gazetar. Gazetarul e tot scriitor, dar mai rupt din viaţă, mai civic, mai aventuros. Pofta de a scrie e un sindrom adolescentin. Am trecut cu toţii prin frisonul post-pubertar al autorlîcului: simţi nevoia acută de a aşterne pe hîrtie cîteva rînduri decisive, în versuri sau proză, în secret sau la vedere. Îţi vine să scrii, înainte de a avea ceva de scris. N-ai încă substanţa: ai apetitul, postura, fasonul. „A fi scriitor“ e mica utopie privată a tuturor absolvenţilor de umanioare. Iar cine scrie vrea să şi publice. Toţi visează la confirmarea tiparului. Gestul de a scrie este, în el însuşi, un refuz tranşant al anonimatului.

Există maniaci ai calofiliei, mari şlefuitori de fraze, marcaţi, pe viaţă, de solemnitatea compoziţiilor şcolare. Dar există şi scrisul incontinent, torenţial, diareic, neglijent pînă la obscenitate. În primul caz, ideile sînt înlocuite prin ornamentică, în al doilea – printr-o sterilă volubilitate. Să menţionăm şi scrisul „profesional“, simplă dexteritate mecanică, „obligaţie de serviciu“, cu sub-specia scrisului academic, al salahoriei de catedră, rezultate din imperativul: „publish or die!“.

Oricine a practicat, intensiv, exerciţiul scrisului, ştie că el nu e punerea (finală) în pagină a unei căutări, ci căutarea însăşi. În încercarea de a formula, afli lucruri la care simpla cădere pe gînduri nu are acces. Expresia scrisă e un mod de a pricepe, şi e garanţia faptului de a fi priceput cu adevărat ceea ce voiai să pricepi. Cu alte cuvinte, nu poţi spune că ai înţeles un lucru, înainte de a-l fi exprimat. Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întîmpinat de un sens diferit sau cu totul nou faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decît propriul tău gînd. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decît tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atît e mai puţin al tău, cu cît e mai izbutit.

Articolul complet la AP, DV – 241.