Viaţa este despre rahat, compromisuri şi prostii pe care le faci şi ale căror consecinţe trebuie să le suporţi dup-aia. Spre deosebire de basme, nu toate greşelile sunt reparabile, nu toate broscuţele sunt feţi-frumoşi sau, dacă v-am întristat prea mult, nu toate caleştile se transformă în dovleac la miezul nopţii. Nu judecăm după basme pentru un motiv clar, iar ăla nu e faptul că nu există un Făt-Frumos corporatist care se bate cu statul zmeul şi salvează casa de vacanţă Cosânzeana. E mult-mult mai complicat de atât.

Între timp a venit vara şi mă strâng teribil cei patru pereţi din jur. Mult mai mult mi-ar plăcea să mă strângi tu. Un mit urban îndoioşător spune că, la o ceartă, iubita i-a ars prostului o mare palmă peste faţă, care i-a lăsat o zgărietură urâtă pe faţă. Pentru a şi-o aminti, prostul şi-a zgândărit faţa ca un ritual timp de mulţi ani, întreţinând singura zgârietură care i-o amintea. Ăsta e basm.

Nu mai vreau altceva decât să fiu. În propria mea nebunie, în propriile mele gânduri, care deseori cer zile şi nopţi nedormite pentru a le înţelege şi accepta eu însumi. Vreau să cânt fals, să fumez mult, să-mi îmbrac tricourile care nu-mi iartă kilogramele câştigate în timp. Vreau să plâng de ciudă că am uitat o poezie şi de emoţie că mi se pare că am găsit un sunet perfect. Vreau să învăţăm să tăcem împreună sau separat cu gândul unul la celălalt. Vreau să vrem să iubim, nu să ne tocmim pentru afecţiune, libertate sau o cană de apă.

Vreau să fim. Amândoi. Separat. O oglindă. Un zid. Un nimic. Un tot. Fiecare şi niciuna dintre astea, mai mult şi suficient. Fără întrebări, cu răspunsurile mereu potrivite. Ca-n basme, cu până la adânci bătrâneţi expirat şi o relaţie rămasă în frigider ca un borcan de muştar despre care ştim cu toţii că nu va expira niciodată. Fără presiunea eternităţii sau a momentului. Fii odată, ca m-am săturat.

A trecut mult timp. După mai orice standard, blogul meu a devenit inactiv. Am început să mă îngrijorez de trecerea asta a timpului. Ca la oricine altcineva în lume, energiile pozitive care-mi făceau părul din cap să crească s-au reorientat. Ca la oricine altcineva în lume, energiile pozitive care-mi făceau arderile să zboare s-au reorientat. Ca la oricine altcineva în lume, energiile pozitive care mă făceau să cred că pot schimba lumea s-au reorientat. Unde, încă mai caut.

Dacă tot nu va fi uşor, măcar să fie frumos. Nu sunt, în general, un om care poate pune deoparte citate pentru mai târziu. Pur şimplu mi-e teamă de patetism, cred. Totuşi, când apuc să rostesc un clişeu frumos şi perfect personal, parcă mi se aşterne un văl peste retină. Vălul imaturităţii, al optimismului sau chiar al cinismului. Nu ştiu. Cert e că devine tot mai greu să văd la 2 metri în faţa. Ca şi cum, bucuros de determinarea şi potenţialul meu, îmi dedic viaţa să ajung pe Vârful Moldoveanu din Meridionali. De acolo, nu vezi nici măcar Constanţa, darmite New York…

E fum pe undeva pe stradă. Nu-l văd, nu-l simt, nu-l miros, dar e acolo. Exact ca atunci când te uiţi la o carte şi ştii că, acolo pe undeva, sigur ai găsi o frază numai bună de ironizat cu prietenii la bere. O frază plină de emfază sau de clişeu, în care autorul a investit timp, sudoare, efort şi care probabil că a însemnat ceva pentru el. Nu ştiu ce, un feeling greu de descris, ca lenea aia teribilă care te loveşte câteodată sâmbătă seara după ce ai lucrat 12 ore în fiecare zi a săptămânii până atunci, ştii că ar trebui să te recreezi, dar nu ai chef de altceva decât să leneveşti împăcat cu tine însuţi într-un scaun confortabil, gândindu-te la prostiile pentru care nu ai timp altcândva. E fum pe stradă pentru că pe acolo trec oameni.

Mi-e jenă de faptul că tot timpul am câte ceva pe cap. Mă face să mă simt indispensabil oamenilor de pe lângă mine. Greu sentiment, mai ales pentru cineva care se vede ca o trufă de sezon mai degrabă decât ca o pâine feliată, pe care trebuie să-ţi aminteşti în fiecare seară să o cumperi de la magazin. Nu mai scriu rotund, programatic, cu cap şi coadă. E doar terapie. Parcă gândesc mai clar atunci când mă gândesc la ce să mă gândesc. Mă simt de parcă aş căuta o scuză pentru introspecţia pe care altădată o găseam fumând o ţigară cu ochii pe geam şi cu gândul la mare. Ah, ce vremuri. Vremurile alea în care îţi venea natural să întrebi chestii care puneau pe gânduri. Unde sunt altedăţile de altădată? Unde poţi ajunge fără să păşeşti? Care e ultimul loc în care îţi cauţi reflecţia?

Mă simt sufocat de practic. Mă simt străin de teoretic. Mă simt fugărit de palpabil. Mă simt înghesuit de imanent. Sunt singur, pe aici, printre gândurile obosite de la 00:30. Unde să mai plec?

Daca percutaţi cumva la ideea de mai sus, hear me out. Încep cu un adevăr nedrept considerat clişeu: The power is yours. It really is. Faci scandal în legătură cu un subiect care te deranjează. Dacă e un subiect de larg interes, mai mulţi se vor alătura scandalului tău. Destul de mulţi oameni care cer neapărat ca o problemă să fie rezolvată vor atrage întotdeauna atenţia unor oameni politici. Aceştia, pentru a primi voturi, vor rezolva problema. Ecuaţie simplă. Ce nu înţelegem? Prin natura lor, politicienii care nu sunt supuşi unor presiuni vor freca menta, exact ca şi oricare dintre noi. Prin natura lor, politicienii vor încerca să obţină maximul de influenţă şi putere cât să trăiască mai bine, fără a se expune oprobriului public. Când devii Băsescu, nu te mai deranjează oprobriul public cât timp ai mai mulţi oameni care te susţin decât te înjură. Aşa funcţionează statul, puterea publică, politica oriunde în lume.

Cine zice că în SUA lucrurile se fac altfel uită the main point: în SUA oamenii fac scandal când au o problemă. Aşa se formează pressure groups, care negociază cu politicieni şi fac lucrurile să se întâmple the right way. O fac pentru că sunt presaţi, nu pentru că binele public a fost “visul lor din tinereţe” şi nu au vrut decât “să ofere copiilor României un viitor mai bun”. Ăla e the bullshit pe care-l serveşti celor care sunt oricum mulţumiţi că li s-a rezolvat problema sau celor comozi, pentru care s-a rezolvat a prospective problem. Ecuaţia e simplă: grupuri de oameni nemulţumiţi taie voturi, grupuri de oameni mulţumiţi adună voturi, iar politicienii trăiesc din voturi, fie că vin de la oamenii comozi sau de la cei activi. Soluţia nu este să renunţi la votul celor comozi sau “proşti”, care pun ştampila “unde trebuie” pentru mălai şi zahăr, ci să-i înveţi şi pe ăia să facă scandal şi să nu zică mersi la o pungă în campanie electorală, ci să ceară mai mult, pentru mai multă vreme.

Sarcina mea în acest circuit? Să vă fac să înţelegi problemele, să vă ajut să “faceţi scandal” astfel încât chiar să-i doară pe politicieni dacă nu vă rezolvă problemele, să vă spun ce e rezonabil să accepţi chiar dacă trebuie să continui să ceri imposibilul. Să explic ce se întâmplă, de ce se întâmplă aşa, cine e responsabil şi de ce imaginea proastă a tuturor politicienilor este cea mai mare şmecherie pe care au reuşit-o vreodată unii politicieni.

Aşa că, mes amis, help me help you în continuare. Nu numai aici, ci peste tot. Şi ajutaţi-vă şi voi in the process. Şi ajutaţi şi pe alţii să se ajute. Cu mine rezolvaţi uşor şi repede. Nu am nevoie decât de un vot de încredere la http://www.masteratpolitic.ro/, sondajul din dreapta. Nu pentru mine, ci pentru cel care vă convinge. Pentru că, da, uitasem, trebuie să şi citiţi ce s-a scris. De acolo începe ajutorul meu, al nostru, al oricui pentru a ajunge la România, altfel la care tânjim pe ascuns şi despre care nu vorbim niciodată la bere, ca să nu fim acuzaţi de prieteni că suntem naivi.

Pentru că suntem în criză şi este naşpa, chiar trebuie să aduc şi câteva sloganuri cu risc ridicat de praf şi de “mă laşi?”. Do it. Help me help you este ca şi cum mi-aţi împrumuta stiloul cu care eu pot semna un cec de un milion de dolari pentru voi. Help me help you este îngrijirea unui copil când e mic astfel încât să fie şi el dispus să vă îngrijească pe voi la bătrâneţe. Help me help you este ce ne trebuie tuturor. Pay it forward, don’t pay it back. Pentru că eu nu vă ajut numai pe voi, dar şi pe cei care nu mă vor ajuta pe mine.

Photo credits: un banner de protest al studenţilor unei universităţi din SUA. Kinda fits.

În această categorie se include şi unul dintre programele recent anunţate de către Guvern privind vânzarea caselor ANL la preţuri modice către actualii ocupanţi. Dezbaterea publică aferentă acestui proiect guvernamental nu a avut loc. Practic, argumentele celor două părţi se suprapun aproape total clivajului ideologic stânga-dreapta al partidelor politice:

Argumente pentru:

-         Statul se implică social în sprijinirea cetăţenilor. Practic, proiectul Elenei Udrea presupune vânzarea locuinţelor ANL la preţul minim – materiale, cotă de teren, amenajare interioară – plus 10% adăugat pentru ceea ce guvernul numeşte „cheltuieli neprevăzute”. Astfel, statul nu încasează niciun fel de profit de pe urma acestor vânzări. Pe deasupra, guvernul promite repetarea procesului în cascadă, pentru a acoperi cât mai multe situaţii sociale. Argument de stânga.

-         Preţuri accesibile pentru tineri. Statul asigură vânzarea de locuinţe sociale pentru tinerii cu o situaţie materială slabă, fiind în majoritate lucrători la stat, de tipul profesori, doctori, funcţionari publici. Argument de stânga.

-         Statul va încasa 500 de milioane de euro. Cresc astfel fondurile de sub administrarea statului, nu sub administrarea mediului privat. Ministerul Dezvoltării a declarat că aceste fonduri vor fi investite exclusiv pentru construirea de noi cartiere ANL, însă cât timp statul, nu mediul privat, este responsabil de aceste investiţii, măsura tinde a fi una de creşterea rolului statului în economie. Argument de stânga.

-         Statul poate face concurenţă mediului privat. Practic, preţurile scăzute ale acestor locuinţe ar putea impune mediului privat scăderea masivă a preţurilor, pentru a putea ţine pasul cu oferta existentă pe piaţă. Argument de stânga.

Argumente împotriva:

-         Preţuri mai mici la privat decât la ANL în unele zone. Bineînţeles, în afara capitalei şi a oraşelor mari, unde cererea de locuinţe este foarte scăzută, este probabil ca preţul din mediul privat să fie inferior. Practic, se poate argumenta faptul că Guvernul impune o măsură nefuncţională pentru unele localităţi. Astfel, guvernul nu ar ajuta în niciun fel dezvoltarea regională, ci un centralism mai degrabă social-democrat. Argument liberal.

-         Sugrumarea iniţiativei private. Se poate afirma că, prin punerea în vânzare a acestor locuinţe la preţuri fără adaos comercial, statul inhibă orice formă de iniţiativă privată, prin care investitorii imobiliari ar fi tentaţi să pună la cale proiecte rezidenţiale. Practic, toată lumea ar viza o locuinţă ANL şi ar refuza să cumpere apartamente noi. Argument liberal.

-         Decizia autorităţilor statului asupra celor cu dreptul de a ocupa un imobil ANL. Decizia de a acorda drept de reşedinţă într-o locuinţă ANL aparţine autorităţilor locale. Teoretic, cu cât statul este mai implicat în acest proces, cu atât există mai multe motive de suspiciune de corupţie. De altfel, presa deja a scos în evidenţă existenţa unor astfel de cazuri. Argument liberal.

Practic, această analiză ne demonstrează faptul că guvernul condus de PDL trebuie să recurgă la argumente de stânga pentru a-şi promova proiectul, pe când opoziţia, unde cel mai mare partid este cel social-democrat, trebuie să recurgă la argumente preponderent liberale pentru a-l combate. Această dificultate inhibă posibilitatea politicii ideologice a principalelor partide politice din România.

Totuşi, funcţional, această dificultate ţine mai degrabă de „bucătăria internă” a partidelor politice. În definitiv, obiectivul relaţiei Guvern-Opoziţie nu este neapărat respectarea criteriilor ideologice auto-impuse de către partide, ci buna guvernare. Fără o dezbatere publică exhaustivă, este dificil de crezut că acest proiect de lege ar putea avea şansa de a fi aplicat în deplinătatea potenţialului său social. Spre exemplu, fără dezbatere, este dificil de crezut că Guvernul va cere o reanalizare a statutului locatarilor ANL pentru a permite numai celor al căror venit nu permite încadrarea în programul „prima casă” – 2800 de lei lunar pe familie – să achiziţioneze aceste locuinţe. Fără o astfel de prevedere, este foarte probabil ca valoarea socială a acestui proiect să fie una neglijabilă, în niciun caz majoră, după cum este prezentată în acest moment.

Ceea ce poate fi spus fără dubiu despre viitorul pe termen scurt este că alegerea lui Ponta ca preşedinte al PSD a reuşit să dinamizeze extrem de mult peisajul politic din România, în special în interiorul partidelor importante:
• În PSD: partidul pare a fi fracturat între grupurile ce au susţinut principalii doi candidaţi la şefia partidului. O mare provocare pentru următoarea perioadă va fi ca atât Ponta cât şi grupul său să nu atenteze asupra celor ce l-au susţinut pe Mircea Geoană. În caz contrar, PSD ar risca nu neapărat scindarea, cât izolarea unor filiale, similar cu perioada conducerii lui Geoană. Spre exemplu, în acest moment, din cei 15 vicepreşedinţi aleşi, Ardealul nu este reprezentat decât de doi membri ai PSD Braşov, Titus Corlăţean şi Constantin Niţă, ceea ce ar demotiva membrii partidului din această zonă. De altfel, Ponta s-a şi făcut remarcat printr-un gest oarecum răzbunător, afirmând că nu îl va include pe Cristian Diaconescu în echipa sa după ce acesta l-a susţinut pe Mircea Geoană la Congres.
• În PC: Victor Ponta s-a pronunţat în mai multe ocazii împotriva reînnoirii protocolului de colaborare între PSD şi PC, iar un punct al programului său politic s-a referit tocmai la încurajarea şi susţinerea unor organisme de presă cu o orientare social-democrată clară. Astfel, trustul Intact, principalul obiect de negociere al alianţei PSD-PC, şi-ar pierde din importanţă. Din această perspectivă, Congresul PC din data de 28 februarie poate decide viitorul partidului: alegerea lui Daniel Constantin, membru asociat al departamentelor PSD, ar putea fi un semnal pentru continuarea colaborării cu social-democraţii, iar alegerea lui Petru Mărginean, fostul prefect al Hunedoarei în perioada Alianţei DA, ar putea fi un semnal de reorientare a conservatorilor, cel mai probabil către PNL.
• În grupul independenţilor: Nealegerea lui Geoană a văduvit eventualii dezertori din PSD de o justificare credibilă pentru a trece în grupul independenţilor. Având în vedere faptul că majoritatea acestora nu sunt lideri naţionali, ei au fost aleşi cel mai probabil în fiefuri PSD. Pentru a putea reveni în aceste colegii cu scopul câştigării unui nou mandat, aceştia au nevoie de o astfel de justificare. La fel, alegerea unui candidat reformist, precum s-a prezentat Victor Ponta, în fruntea PSD face improbabil succesul unui partid alternativ, „reformist” de stânga ce va fi condus de Gabriel Oprea şi va avea în componenţă atât de mulţi foşti lideri PSD suspectaţi de corupţie. De altfel, este de aşteptat ca noul şef din Kiseleff să forţeze revenirea unora dintre dezertorii cu imagine pozitivă, precum Valeriu Steriu sau Tudor Ciuhodaru, colegi de generaţie cu Ponta, în PSD.
• În PDL: Alegerea lui Ponta în fruntea PSD creează probleme pentru PDL atât la nivel guvernamental cât şi pe plan intern. În primul rând, PDL nu poate rămâne credibil susţinând că refuză orice discuţie despre guvernare cu PSD-ul „de nereformat” condus de Victor Ponta şi să continue să guverneze cu partidul alternativ de stânga condus de Gabriel Oprea, cotat cu o imagine foarte slabă chiar şi în rândul simpatizanţilor PDL. Din acest punct de vedere, marile probleme pentru democrat-liberali vor începe în momentul în care „independenţii” vor forma un partid sau, mai rău, vor fi absorbiţi de PDL. O problemă de altă natură stârnită în PDL de alegerea lui Ponta este cea de luptă internă pornită de grupul „intelectualilor reformişti” din interiorul PDL, format din Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu şi Traian Ungureanu. Aceştia, deşi în trecut nu au fost întotdeauna de acord, au reacţionat rapid şi unitar la alegerea lui Ponta prin critică, însă au subliniat faptul că această decizie a Congresului PSD pune presiune şi pe celelalte partide să-şi întinerească şi să-şi „cureţe” conducerea dacă îşi doresc să păstreze preşedinţia României şi statutul de cel mai mare partid din ţară. Această remarcă poate ţine loc de semnal de avertizare pentru Congresul PDL de la sfârşitul acestui an, unde deja mulţi lideri ar dori înlocuirea lui Emil Boc sau cel puţin a actualului BPN.
• În PNL: Din start, odată cu schimbarea lui Mircea Geoană, postura de lider imagologic al Opoziţiei va fi disputată între Crin Antonescu şi Victor Ponta, cu un avantaj pentru cel din urmă, care beneficiază de un grup parlamentar mai mare. La fel, Victor Ponta s-a pronunţat clar în favoarea schimbării rapide a legii electorale, ce a fost marota negocierilor dintre PSD şi PNL. În condiţiile unei alte legi electorale, PNL riscă chiar să dispară din prim-planul politic al ţării. Ca urmare, PNL poate încerca să lupte împotriva PSD din opoziţie sau poate fi chiar obligat să treacă la guvernare pentru a-şi asigura viitorul. În condiţiile în care Crin Antonescu s-a declarat împotriva guvernării cu PDL, alegerea lui Ponta complică foarte mult apropiatul Congres al liberalilor, unde delegaţii ar putea să fie mai seduşi de varianta intrării la guvernare.

Mă mut, ţi-am zis? Mă mut la 2 ore distanţă de mare, mă mai gâdil eu când povestesc. Mă mut mai aproape de mai departele la care visez cu ortoxodie de când mi-am dat seamă că s-ar putea să plec. S-ar putea să plec ăsta chiar m-a gâtuit de câteva ori. Stăteam semeţ, la înălţimea părerilor mele de copil ambiţios şi gânduş ăsta mă lovea în gât. Şi lovea nu a înec, ci a tăiat respiraţia. Uf, ce departe ar fi New York. Cam la fel de departe cât părea şi Titan acum câteva luni, când nu explorasem încă partea aia de oraş.

Vreau să-mi pară rău că nu am scris mai mult. Probabil că cea mai bună soluţie ar fi să opresc chiar acum, deşi simt că sunt prea multe lucruri pe care nu le-am spus sau nu le-am scris outloud. Răspunsul la de ce blog parcă se schimbă puţin acum. Mă rog, se adaptează. Acum scriu ca să ştiu să mă citesc mai peste vreme. Când plouă, când ninge, când arde soarele şi nu am 2 ore ca să ajung la mare. Când nu am suflu să spun tot ce am în cap şi când se aşază momentele alea îngrozitoare în care taci lângă altcineva. Şi aştepţi. Atunci ar fi o idee bună să-mi mai aduc aminte. Puţin câte puţin. Până la prea-plin. Da, aşa e, n-am mai scris o vreme şi n-o să mai am ce citi o vreme.

Nu m-am învăţat să dezamăgesc la fel cum nu m-am învăţat să fiu dezamăgit. În continuare citesc, în continuare scriu, în continuare trăiesc. Cu mai multă atenţie să nu calc pe multele cozi înşirate pe drum, cu mai puţină creativitate care ar putea fi înţeleasă greşit, cu mai puţină relaxare decât în mod normal. Cu mai multă încrâncenare atunci când ştiu că am dreptate şi fără să vreau întotdeauna să am câştig de cauză. Pentru că unele lucruri pot părea a fi mai importante decât a avea dreptate.

Un an nu e mult, un an nu e puţin. Un an nu e nici suficient. Un an e doar un abţibild. S-a lipit uşor şi lin. Ţi-a plăcut să-l nivelezi şi să te asiguri că nu face cute. Dacă vrei să scapi de el, o să-ţi fie greu. Lasă urme pe care nu le vei scoate prea uşor. Nici cu unghii, nici cu gheare, nici cu chinuială, nici cu detergent, poate doar cu alt abţibild. Deasupra, care să acopere tot. Pentru o vreme.

În acelaşi timp, a apăsat accelerat pe pedala populismului. A devenit din ce în ce mai superficial şi mai de masă. În schimbul mişcărilor de mare revoluţionar sau de lider iluminat, singurul care doreşte binele universal şi alte porcării, a început să pompeze serios în fundul unor nulităţi, precum Elena Udrea, Elena Băsescu, Adriean Videanu şi alţii. Ca alegător relativ lucid şi informat, m-am simţit teribil de ciudat să văd asta. Aici nu mă convinge nimeni cu discursuri penibile despre cum e la fel peste tot şi că toţi fac d-astea. Cine crede că asta e scuză, îţi justifică votul pentru Băsescu sau te transformă într-un martir ideologic în faţa presei ticăloşite, e chiar deviat. Nu există nicio diferenţă între cretinătăţile astea şi alte cretinătăţi făcute de alţii, mult mai huliţi în trecut. Şi, în condiţiile astea, vă rog să vă gândiţi că Băsescu ar fi făcut ceva din toate astea când PD era un partid de 10-15%. Ar mai fi putut să-l ducă la 33%, cât e acum?

Răspunsul e cât se poate de banal, nu. Liderii “maximali” de tipul Băsescu devin cu adevărat periculoşi când ating un nivel ridicat de putere simbolică şi politică. Acum, PDL este un partid-stat mult mai cuprinzător decât a fost vreodată PSD tocmai pentru că face aceleaşi lucruri, dar este girat de Băsescu, care e văzut ca un gladiator anti-moguli, anti-comunist şi mulţi alţi anti. Oamenii politici sunt determinaţi psihologic să ia cât mai multă putere pot, la fel cum noi încercăm să bem cât mai mult dintr-o sticlă de vin sau să scoatem cât mai mult lapte de la mulgerea unui animanl. Dacă nu există cineva care să le spună “stop sau nu te mai votez”, ei o să meargă cât de departe pot, în beneficiul lor, al familiei lor şi al partidului lor şi împotriva intereselor unui cetăţean. Asta e o constantă logică a politicii, se întâmplă şi la noi şi la toţi ceilalţi. Diferenţa este că prin alte părţi mai există unii care zic “gata sau nu te mai votez”. La noi, nu a existat şi Băsescu a reuşit să se transforme pe sine dintr-un primar fără reuşite spectaculoase, care le-o spunea bine aloră din PSD şi se bătea cu sistemul ticăloşit într-un preşedinte care controlează absolut tot ce înseamnă administraţie publică centrală, este direct responsabil de numirea judecătorilor şi procurorilor – după reforma impusă de Monica Macovei – şi-a dus o fiică absolut ştearsă intelectual în Parlamentul Europei şi PD-ul de la 10 la 33%. Până când presa, societatea civilă şi o parte a populaţiei – tributară altor partide sau nu – să spună “du-te-n pizda mă-tii”.

Şi orice ar face presa împotriva chestiei ăsteia, există oameni care vor crede cu atât mai multă forţă în Băsescu. Orice aş face eu sau oricine altcineva relativ raţional şi bine-intenţionat, există oameni care vor crede cu atât mai multă forţă în Băsescu. Oricâte concedieri, decorări de staff propriu sau de trădători, lansări de fiice în PE, urcat băut la volan, înjurat jurnalişti sau oameni care nu sunt de acord cu el vor mai apărea, există oameni care vor crede cu atât mai multă forţă în Băsescu. Vor crede în el şi vor înceta să mai asculte pe altcineva, pentru că se adânceşte falia de disagreement între “buni” şi “răi” în care fiecare se auto-plasează. Cei pro-Băsescu se consideră pe ei buni şi îi consideră pe denigratori răi, pe când ceilalţi vice-versa. E simplu. Tot ce-mi doresc eu, şi am mai spus, e ca oameni inteligenţi să nu pice în prostia asta de capcană.

Ca să-mi închei argumentaţia apoteotic, voi vorbi şi despre coaliţia partinică anti-Băsescu. Nu am militat prea puternic pentru Geoană. Eu nu am crezut în el teribil de mult. Îl ştiu de om slab, ciudat şi mult prea ascultător de consultanţi. Am avut momente în care am fost derutat şi am sperat că, dacă va ajunge undeva, se va dezbăra de înţelegerile anterioare ca să facă o treabă ok, dar nu am fost niciodată prea convins de asta. În schimb, l-am susţinut pe Antonescu. Cu tot ce însemn eu, pentru că sunt de părere că ar fi fost de departe cel mai bun preşedinte dintre cei trei candidaţi mari.

Reprezintă cel mai mic partid mare dintre cele trei, aşa că e obligat să întreţină dialogul real cu celelalte partide, nu de faţadă, cum face acum Băsescu. A avut cel mai puţin populist discurs dintre cei trei, apărut abia pe finalul campaniei electorale, când a crezut şi am crezut în şansele lui de a intra în turul II. A fost singurul care a insistat pe ideea că preşedintele nu face politici publice, ci premierul. De aia, s-a şi bătut pentru un premier pe care l-a crezut competent, Klaus Iohannis, atât de tare încât l-a impus şi PSDului. A avut reuşita actului de mediere politică – cea mai importantă datorie a preşedintelui – în timpul campaniei electorale, când nu avea nicio funcţie politică şi a convins PNL, PSD, UDMR şi minorităţile naţionale să-l susţină pe primarul Sibiului pentru funcţia de premier.

Argumente mai sunt, dar marea lor problemă e că sunt raţionale, pentru că vin de la un om raţional – eu – şi discută despre un om raţional – Crin Antonescu. Băsescu a arătat că argumentele de tipul ăsta nu prea ţin. Şi mi-e jenă de oamenii raţionali, înţelepţi şi inteligenţi care l-au votat pe ăsta în turul II cu încrederea că nu există o soluţie mai bună. A existat, puişori, dar nu a ajuns în turul II. Împotriva lui Antonescu, mi-ar fi plăcut să-l aud pe Băsescu vorbind despre comunism, corupţie sau partid stat. Ar fi fost culmea penibilului.

Poezia bună, literatura bună, discursurile bune nu prea se mai construiesc din cuvinte bine alese. Toţi credem că le-am auzit deja pe toate. Toţi credem că orice formulare mai curajoasă este un fel de kitsch meets corny. Toţi credem, în secret sau nu, că unele cuvinte, precum panegiric, apodictic, autarhic, prolix sau atavic, există numai pentru că unii oameni vor să se dea mai deştepţi decât restul. Şi aşa se întâmplă că uităm să mai ascultăm. Uităm să mai fim atenţi şi uităm să ne mai lăsăm impresionaţi de câte un cuvânt.

Poate că e vorba de Crăciun, poate că e vorba de faptul că n-am mai scris de ceva vreme, poate că e vorba de filosofie într-un pahar cu apă, nu ştiu. Cert e că eu uitasem. Uitasem să mă bucur de un cuvânt pe care l-am găsit într-un mesaj de la o bună prietenă. Am uitat cât de frumos este să fii încurajat să ai un Crăciun Autentic. Prea mult kitsch, prea multă imitaţie, prea multe tâmpenii pe care nu le considerăm demne de atenţia noastră. Prea mult din prea multe şi prea puţin din ce e cu adevărat autentic. Fără clişeul dormitului până la 12, al focului mocnit în şemineul din colţul camerei sau al bătăii cu zăpadă. Poate doar cu momentele autentice ale acestor plăceri.